— Cunosc eu un drum, spuse din nou întorcând capul şi zâmbindu-le. Treceau acum pe o stradă cu duzi bătrâni şi case mici, sărăcăcioase, ascunse
în umbră. Dinapoia gardurilor apăreau necontenit copii şi femei care-i priveau cu o stăpânită curiozitate. Strada părea pustie.
— S-au speriat oamenii, vorbi Cojocaru şi iar îşi învârti biciul foarte sus în aer.
La capătul străzii trebui să oprească. Două camioane militare, încărcate cu soldaţi, veneau în goană dinspre centru, claxonând încontinuu. Oamenii năvăliră deodată de prin curţi şi din case şi, în câteva, clipe strada se însufleţi.
— Să ştiţi c-au intrat ruşii, auzi Irina pe o femeie şi o zări trăgându-şi tulpanul peste gură.
— De-abia sunt la Buzău, spuse cineva. Nu ajung înainte de două, trei zile...
— Numai de nu ne-ar ocupa nemţii pân-atunci, vorbi un altul. S-aude c-ar fi trecut Dunărea dinspre Bulgaria şi vin spre noi...
Peste câteva sute de metri, Cojocaru opri căruţa în dreptul unei cişmele, coborî cu o găleată şi dădu de băut cailor.
— Ce facem, vere? întrebă Gheorghe Vasile.
— N-aveţi grijă, cunosc eu drumul, vorbi liniştit Cojocaru. Dar e mare ocol... Lăsă caii să se odihnească şi-şi răsuci o ţigară. învăţătorul se scotoci şi el
prin buzunare, îşi găsi pachetul, alese o ţigară pe jumătate scuturată de tutun şi o aprinse. Irina ţinea hăţurile, privind vag înaintea ei.
— Ar trebui să ne grăbim, spuse încet, mai mult pentru sine, Gheorghe Vasile.
Apoi o porniră din nou. Treceau pe străzi sărăcăcioase, nepietruite, cu praful de-o palmă, cu case mărunte şi dărăpănate, asemenea bordeielor. In grădinile sălbăticite, cu gardurile rupte, porumbul şi floarea-soarelui creşteau alături de nalbă şi zorele. Cojocaru opri căruţa la o răspântie şi privi pe sub sprâncene în jurul lui, ca şi cum ar fi încercat să recunoască drumul, apoi îndemnă caii pe cea mai mizeră dintre uliţe, desfundată, plină de gropi. Câţiva câini mari, ciobăneşti, izbucniră deodată din mai multe curţi şi începură să-i latre. La garduri MIRCEA ELIADE
364
apăreau figuri somnoroase, speriate, care-i petreceau cu ochii până ce se pierdeau în norul de praf. După vreo sută de metri, căruţa se înfundă într-o groapă şi toate opintirile cailor nu o putură sălta. Cojocaru trecu hăţurile Irinei şi sări din căruţă, urmat la câteva clipe de învăţător. Puseră amândoi umerii şi începură să împingă, înconjuraţi de câini. După câteva încercări zadarnice Cojocaru începu să înjure. Dintr-o curte ieşiră doi bărbaţi şi se apropiară, strigând, ameninţând, gonind câinii. Puseră şi ei umărul, Irina învârti biciul pe deasupra cailor şi căruţa săltă din groapă.
— Dar unde vă duceţi? întrebă unul dintre ei.
— Către Giurgiu, le spuse învăţătorul. Avem o bibliotecă preţioasă cu noi. Vin ruşii...
Omul continuă să-l privească, cu pleoapele apropiate în bătaia puternică a soarelui, aşteptând, ca şi cum nu l-ar fi auzit.
— Avem lucruri preţioase, cărţi pentru Aşezămintele culturale. Le punem la adăpost...
Omul începu să se scarpine în creştetul capului.
— Vedeţi că drumul iar se înfundă, spuse. La spatele cârciumii sunt Gropile lui Davidoglu. Să n-o luaţi pe-acolo.
Când ajungeţi la felinar, s-o luaţi pe mâna stângă...
Gheorghe Vasile îi mulţumi scoţându-şi pălăria, şi căruţa porni din nou. De astă dată mâna Irina, iar ei doi umblau alături de căruţă, în praf, apărându-se de câini. Soarele era acum deasupra capetelor şi cu cât înaintau cu atât praful se făcea mai dens. La un moment dat, uliţa părea că dispare, înghiţită de maidane. Ultimele cocioabe le lăsaseră în urmă. Irina trase hăţurile şi opri caii.
— Cred că am trecut de felinar, spuse. Nu mai zăresc alte case... Dinspre maidan se îndrepta spre ei o femeie bătrână purtând un coş.
Cojocaru îi ieşi înainte.
— E un felinar pe-aici? o întrebă.
Bătrâna îşi lăsă coşul jos, în iarbă, şi-l privi pe furiş, mai mult cu coada ochiului.
— Pe cine căutaţi?
— Vrem să mergem la Giurgiu, spuse Gheorghe Vasile. Căutăm o cârciumă, la Gropile lui Davidoglu...
Bătrâna înălţă capul şi-i privi pe amândoi scurt, pieziş, cu neîncredere.
— E pe mâna dreaptă, după ce treceţi de maidan...
Porniră din nou, Irina ţinând hăţurile. Nămiaza era fierbinte şi îşi acoperi capul cu un tulpan. Caii înaintau greu, căci nu mai era drum de căruţă, ci doar o serie de cărări prăfuite, croite la întâmplare, împletindu-se şi despărţindu-se fără nici o noimă. Pe maidan crescuseră bălării şi muşeţel, şi din loc în loc se ridicau movile de bălegar şi gunoaie. După câteva sute de metri zăriră
365
NOAPTEA DE SÂNZIENE
felinarul şi puţin în faţa lui o cârciumă. Mai departe, pe mâna stângă, începeau iar cocioabele.
— Eu zic să ne oprim la cârciumă, să mai răsufle caii, spuse Cojocaru.
La apusul soarelui nu ieşiseră încă în şosea. Rămăseseră mai bine de un ceas la cârciumă, să mănânce, în timp ce caii se odihneau în umbra rară a salcâmilor. Veneau mereu oameni să afle veşti, căci cârciumarul avea un aparat de radio. Se anunţa că ruşii înaintau în marş forţat spre Capitală. înconjurat şi atacat necontenit de avioane, Bucureştiul rezista; nicăieri forţele germane nu izbutiră să pătrundă în oraş.
Au plecat pe la două, în plină arşiţă, şi au vrut să iasă în câmp ocolind Gropile lui Davidoglu. Drumul era greu.
Trebuia mai întâi să urce un dâmb care se înălţa deasupra unei cărămidarii părăsite. Câţiva oameni au venit cu ei să le dea o mână de ajutor împingând căruţa la urcuş. Afară de învăţător şi Cojocaru, cinci bărbaţi zdraveni puseseră umărul şi împingeau, în timp ce Irina mâna rotindu-şi neîndemânatică biciul pe deasupra cailor. Când au adus căruţa sus pe dâmb, s-au trezit cu avionul în faţa lor, venind parcă de-a dreptul spre ei. Zbura foarte jos pe deasupra grădinilor, cu motorul stins. Oamenii se zvârliră toţi la pământ. Irina strânse frâul cu toată puterea şi-şi dădu puţin capul pe spate, privind drept în faţa ei. I se păru că zăreşte un zâmbet mirat pe figura tânărului din carlingă, apoi văzu foarte limpede mitraliera şi aşteptă. Avionul trecu pe deasupra ei, fără zgomot, şi în clipa următoare Irina întoarse capul. Pilotul întoarse şi el capul, continuând să-i zâmbească. Apoi auzi motorul reaprinzându-se, avionul câştigă înălţime, se lăsă pe o aripă şi se îndreptă spre cârciumă. Abia câteva lungi secunde în urmă se auzi mitraliera. Oamenii se ridicaseră şi priveau acum înapoi, spre cârciumă. Apoi se risipiră, doi dintre ei lăsându-se să alunece pe panta abruptă de lut care cobora chiar deasupra cuptorului părăsit, ceilalţi întorcându-se pe drumul pe care urcaseră.
O jumătate de ceas au mers pe dâmb, Cojocaru conducând caii de căpăstru, iar Irina şi Gheorghe Vasile în urma căruţei, cu ochii pe roţi. Au coborât apoi la grădinărie întâmpinaţi de departe de câini. Dintr-un bordei ieşi un bărbat aproape bătrân şi se apropie de ei. Le arătă ceva cu mâna, departe, dincolo de bordeie şi lanurile de porumb, apoi începu să gesticuleze, bolborosind.
