Aviatorul o privea amuzat, zâmbind.
— Lasă-ne în pace! strigă ea cât putu mai tare. Vezi-ţi de treaba ta. Noi nu mergem la război!...
Avionul se pierdu pe deasupra lanurilor de porumb. Cojocaru sărise şi el din căruţă şi ţinea caii de căpăstru.
— Să mai aşteptăm, să vedem ce face, spuse. Că dacă se-nvârteşte mereu tot pe deasupra noastră, se sperie caii şi ne zvârle în şanţ... Cum de nu l-or fi găsit azi-noapte? adăugă el mâniat. Se lăsase aici, în dosul lanului de porumb, şi nu l-a simţit nimeni...
Aşteptară câteva minute, pe gânduri, aproape visători, parcă ar fi fost fermecaţi de ciripitul păsărilor. Avionul se auzea acum tot mai stins, departe, îl mai văzură o dată, destul de sus, apoi îl urmăriră cum se lasă în bot, în
direcţia cârciumii, şi târziu auziră mitraliera. Se suiră toţi în căruţă şi porniră.
Câmpul era pustiu. Pe alocuri, arăturile abia începute păreau întrerupte şi părăsite în mare grabă. Târziu zăriră un copilandru ieşind dintr-un lan de porumb cu un braţ de ştiuleţi.
— Ăsta-i drumul Giurgiului? întrebă Cojocaru oprind caii. Băiatul se apropie tăcut de căruţă.
— Pe-aici ieşiţi în şoseaua de Ciulniţa, spre Bărăgan...
— E bună, şi asta, spuse Cojocaru, şi-şi fluieră caii...
Pe la ceasul zece opriră căruţa lângă un şanţ prin care se scurgea încă un fir de apă, apărată de iarba mare şi proaspătă. Coborâră şi mâncară pe marginea şanţului. Cojocaru îşi frecă mult timp mâna ţeapănă, ca şi cum ar fi vrut să şi-o dezmorţească. Apoi îşi răsuci o ţigară şi începu să fumeze pe îndelete, cu nesaţ.
— Dar ce căutăm la Ciulniţa? întrebă târziu învăţătorul. Ne depărtăm...
— Cunosc eu drumul, n-aveţi grijă. Doar să ieşim în şosea. După aceea, o luăm la dreapta şi coborâm la Dunăre...
îşi sfârşi tăcut ţigara, apoi mai dădu o găleată de băut cailor şi se suiră toţi în căruţă. Abia făcură câteva sute de metri când, din depărtare, văzură venind în faţa lor o coloană de camioane militare. Cojocaru opri căruţa chiar pe marginea şanţului. Primul camion trecu pe lângă ei în goană, într-un nor de praf, şi şoferul le făcu semn cu mâna să rămână acolo, nemişcaţi. începură să treacă ambulanţe, camioane încărcate cu soldaţi, câteva camioane cisterne, maşini şi apoi văzură un fel de vagon imens, pe opt roţi, pe care-l trăgea un tractor uriaş. Fiecare vehicul avea mitralierele în poziţie de tragere, iar pe vagon erau instalate tunuri antiaeriene.
După ce ultimul camion se pierdu în norul gros de praf, îşi luară toţi palmele de la gură şi începură să tuşească.
— Erau germani, spuse învăţătorul. Vin dinspre Ciulniţa. Asta înseamnă că după ei vin ruşii. O să vedeţi că ne-ntâlnim cu ruşii...
— N-avea dumneata grijă, vorbi Cojocaru. Până să vină ruşii, noi ajungem la Dunăre...
Căruţa înainta anevoie prin praf. Lăsară în urmă lanurile de porumb şi treceau acum printre mirişti. Cojocaru scuipa mereu. Târziu întâlniră un car cu boi. Mâna un moşneag. Când ajunse în dreptul lui, Gheorghe Vasile nu se mai putu abţine şi-l întrebă.
— Cum ajungem la Giurgiu? Bătrânul îşi înălţă codirişca şi le arătă.
— O luaţi la dreapta. Dar sa ştiţi că e drumul prost...
— Ne descurcăm noi, spuse Cojocaru. Bătrânul îi zâmbi clătinând din cap.
— Să nu o luaţi pe şoseaua naţională, că pe-acolo vin nemţii. S-aude c-au trecut Dunărea din Bulgaria şi urcă
spre Bucureşti...
Gheorghe Vasile îşi scoase pălăria şi-l salută, mulţumindu-i. Cojocaru îşi îndemnă caii, fluierându-i. Soarele bătea acum tot mai puternic şi Irina îşi trase tulpanul pe cap.
— Să vă văd ajunşi în şosea şi mă întorc, le spuse.
De-abia după ce înaintaseră vreo câteva sute de metri pe primul drum pe care-l întâlniseră pe mâna dreaptă, Cojocaru recunoscu că bătrânul avusese dreptate. Drumul fusese cândva un drum de care, dar ploile îl zdrenţuiseră, săpând şanţuri adânci de-a lungul şi de-a latul, apoi veniseră secetele şi îl crăpară în bucăţi, şi acum nu mai rămăsese decât o serie de gropi şi hârtoape, şerpuind printre arături şi mirişti. Caii înaintau din ce în ce mai greu, oprindu-se necontenit, cu grumazul încordat, cu capetele aproape atingând praful. Irina sărise din căruţă şi umbla pe margine. Curând coborî şi învăţătorul.
— Eu cred că am greşit drumul, spuse.
— Ăsta-i drumul de care vorbea moşul. Prea e prost...
Foarte departe, se zăreau câteva căsuţe de ţară, dar aici, în jurul lor, pe niirişti şi arături, nu se simţea ţipenie de om. Pe la nămiaza, auziră uruit de
MIRCEA ELIADE
372
373
NOAPTEA DE SÂNZIENE
avioane şi ridicară toţi capetele. La vreo mie de metri zbura o escadrilă întreagă, în unghi ascuţit, ca berzele.
— Ăştia sunt americani, spuse Cojocaru.
Cât timp au urmărit cu ochii escadrila, caii s-au odihnit, cu capetele plecate în praf, tresărind necontenit ca să
alunge muştele. Apoi Cojocaru îşi învârti din nou biciul şi căruţa se urni cu un geamăt prelung, scârţâind din toate încheieturile. Nu trecu însă mult şi o roată de la spate alunecă într-o groapă. în clipa următoare căruţa se lăsă într-o rână, strivind roata, şi lăzile se ciocniră, două dintre ele prăvălindu-se în drum şi revărsându-şi pachetele cu cărţi până în marginea arăturii. Cojocaru începu să fluiere a pagubă şi sări să deshame caii.
învăţătorul încremenise cu ochii la căruţa pe jumătate răsturnată. Doar Irina îşi păstrase seninătatea şi începu să
adune cărţile, fără să spună un cuvânt.
— Acum, am pus-o de mămăligă! făcu Cojocaru scărpinându-se în cap, gânditor.
