— Şi-atunci, mă rog, de ce n-ai încercat? îl întrerupse, provocator, Bursuc. Poate că şi mie mi-ar fi plăcut să te văd încercând. Poate că aveam şi eu pumnul pregătit...

— Te-a scăpat doamna Zissu, spuse Ştefan senin. Când m-am apropiat de dumneata, mi-am adus deodată aminte de Vădastra şi de doamna Zissu, şi m-am liniştit. M-am liniştit ca prin farmec...

— Cine-i asta, doamna Zissu ? întrebă Bursuc oarecum tulburat.

— Nu ştiu, n-o cunosc. Cred c-a murit de mult. O cunoştea Vădastra. Dar după ce-a murit şi el...

Se întrerupse şi zâmbi privindu-l din nou în ochi.

— Eşti nebun! izbucni Bursuc. Să nu mai vii pe aici, serile, că nu te mai primesc.

— Fii fără grijă, spuse Ştefan. Asta a durat doar câteva clipe, şi de-atunci mă rog mereu să mi se ierte păcatul.

Am fost ispitit. Sunt sigur c-am fost ispitit chiar de Diavol. Ce-aveam cu Dumneata ? Ce-mi păsa mie dacă eşti sau nu vrednic de haina pe care o porţi? Nu eu eram chemat să te judec. Şi totuşi, simţeam ceva în fundul sufletului, ceva care-mi spunea că trebuie să scap lumea de dumneata. Asta era ispita Diavolului. Mă umiliseşi şi mă jigniseşi de nenumărate ori vorbindu-mi cum mi-ai vorbit de Ileana, şi totuşi nu te-am urât, n-am fost ispitit să te omor. Şi atunci, deodată, fără motiv, am simţit că trebuie să scap lumea de dumneata... Credeam că ai ghicit ce se întâmplă în sufletul meu şi că ţi-a fost frică, adăugă zâmbind.

Bursuc fuma, silindu-se şi el să zâmbească, dar nu izbutea să-şi ascundă tulburarea.

— Nu te cred! spuse târziu. Nu erai în stare. Ca să omori un om, îţi trebuie putere şi hotărâre. Eu te cunosc bine: nu mi-e frică de dumneata...

— Ştiu, spuse Ştefan. Dar nu te omoram eu. Eu n-aveam nimic cu dumneata. Sunt sigur că, atunci, mă ispitise Diavolul. Şi dacă mă ispitise el, tot el mi-ar fi dat putere şi hotărâre destulă ca să te pot sugruma.

Bursuc continua să-l privească, încruntat, în adâncul ochilor. Ştefan zâmbea. Cu un gest scurt, Bursuc îşi stinse ţigara direct pe lemnul mesei, apoi suflă cenuşa pe podea.

— îmi pare rău că n-ai încercat, spuse târziu. Poate ai fi avut o surpriză, şi te-ai fi lecuit pentru totdeauna de

omorât oamenii.

MIRCEA ELIADE

454

Zâmbetul lui Ştefan se stinse încet, parcă ar fi fost şters de o mână nevăzută, îşi aprinse o ţigară şi privi cum îi tremură degetele. Păstră chibritul multă vreme, parcă ar fi vrut să-i lase timp lui Bursuc, să vadă şi el cât de tare îi tremură degetele.

— Erai înarmat? îl întrebă deodată.

— întotdeauna sunt înarmat, spuse Bursuc. Şi dacă ghiceşti în ce buzunar îl ţin, ţi-l arăt.

— în dreptul.

— N-ai ghicit. Dar tot ţi-l arăt...

Cu o mişcare repezită, Bursuc vârî mâna în buzunarul interior al rasei şi scoase un mic revolver. Triumfător, i-l arătă lui Ştefan, ţinându-l cât putea mai departe.

— Acum înţeleg, vorbi Ştefan cu o mare linişte în glas. Era sigur Diavolul. Nu ştiu de ce n-am îndrăznit niciodată să mă sinucid; poate din laşitate. Dar de mai multe ori am căutat moartea. Şi pe front, şi în alte prilejuri... Ispita aceea mi-o trimisese Diavolul. El voia să mă omoare pe mine, nu pe dumneata, în fond, era tot un fel de sinucidere... Acum înţeleg, adăugă plecând capul, şi zâmbi.

— Şi dacă ţi-aş spune că mi-am cumpărat revolverul ăsta de-abia săptămâna trecută, şi că, acolo, în Moldova, nu eram înarmat?...

Ştefan începu să râdă.

— Nu râde! îi strigă Bursuc. Eu te ispitesc mereu. Bagă bine de seamă!... Ştefan se ridică brusc şi-i întinse mâna.

— Spune-i lui Bibicescu să-şi bage minţile în cap, şopti Bursuc, reintroducându-şi, cu multă precauţie, revolverul sub rasă. Să se lase de Stalingrad...

Trecând prin faţa salonului, Irina auzi un geamăt surd, înfundat, şi se opri ca să asculte mai bine. Apropiindu-se de uşă, îl auzi din nou; parcă Bibicescu ar fi gemut prin somn. Irina şovăi câteva clipe, apoi se hotărî. Bătu scurt în uşă şi intră.

îl zări de departe, chircit pe canapea, frecându-se cu mâna pe piept, şi gemând.

— M-a apucat deodată, şopti el. Credeam că are să treacă... Strânse din dinţi, închizând ochii, încercând să nu mai geamă.

— De obicei trece repede, adăugă după o clipă. Acum, durează...

— Să chem un doctor.

Bibicescu clătină din cap cu toată puterea.

— E imprudent, spuse descleştându-şi anevoie dinţii. Conu' Mişu...

455

NOAPTEA DE SÂNZIENE

Dar se întrerupse şi, gemând, se întoarse pe partea cealaltă, înfigându-şi bărbia în piept.

— ... M-a implorat, adăugă târziu. Să fim prudenţi...

Apoi închise ochii şi răsuflă o singură dată, adânc, parcă din fundul plămânilor.

— Irina, şopti din nou, continuând să ţină ochii închişi, vreau să-ţi spun ceva. E un secret. Eu am pe suflet viaţa unui om. Ai cunoscut-o. E Cătălina... Vino mai aproape, şopti foarte încet.

Irina îngenunche lângă canapea, apropiindu-şi cât putea mai mult capul de el. Bibicescu se chircise din nou, frecându-şi pielea aproape cu furie, parcă ar fi încercat s-o zgârie.

— Niciodată n-a durat atât de mult, şopti.

Apoi îşi înfundă capul în pernă, ca să-şi înăbuşe gemetele.

— Nu-ţi fie teamă, îi spuse Irina. Plângi, strigă, tânguieşte-te. Poate asta îţi face bine...

Bibicescu gemu deodată prelung, apoi, exasperat, se ridică în genunchi şi se lăsă să alunece de pe canapea, întinzându-se pe covor, rostogolindu-se prin mişcări lente, înfigându-şi şi mai adânc unghiile în carne.

— Nu ştiu ce am, spuse. Niciodată n-a fost aşa...

— Mă duc să chem un doctor, făcu Irina ridicându-se deodată.

— Stai! îi strigă Bibicescu chircindu-se din nou pe covor. Mi-au spus că nu e nimic, că n-am nimic... Mi-au spus că e ceva funcţional...

Apoi, câteva clipe, rămase cu ochii închişi, cu palma strânsă deasupra inimii, parcă ar fi aşteptat ceva.

— Cătălina, spuse el deodată. O am pe suflet... Parcă începe să mă lase, adăugă în şoaptă.