— A spus că nu există Dumnezeu? o întrerupse Gheorghe Vasile cu un ton neaşteptat de solemn. Mare greşeală.
Ştiinţa şi cultura au demonstrat că Dumnezeu există. Am eu o sumă de cărţi. Am să-i dau să citească...
— Eu i-am spus, continuă Irina. Trebuie să se roage. Asta e dragoste adevărată: să creadă în ce credea ea, Ioana.
Numai că el, împăratul, are ceva pe suflet...
Se opri brusc şi-i trecu palma pe faţă. Simţi cum învăţătorul o privea încordat, scrutând întunericul.
— Ştiinţa a demonstrat că Dumnezeu există, vorbi el. Legile naturii sunt legi hotărâte de Dumnezeu. De aceea omul e muritor. Ştiinţa a dovedit că dacă am fi nemuritori, pământul ar ajunge neîncăpător în două, trei generaţii...
— îmi povestea de Ioana, continuă Irina, coborând glasul. Eu i-am spus: „Dacă vrei să afli despre Ioana, du-te de stai de vorbă cu colonelul." Mă privea ca un nebun, ascultându-mă. Băuse mult în seara aceea şi mă silise şi pe mine să beau. îmi ardea fruntea. „Ce poate să-mi spună Băleanu despre Ioana? mă întreba. N-a cunoscut-o. N-a întâlnit-o niciodată..." Ştiu, i-am spus. Dar colonelul Băleanu e un om cu suflet bun. El a aflat mângâiere de la Dumnezeu. El ştie să-ţi vorbească şi să te mângâie. El e foarte aproape de Ioana... „Vorbeşti prostii!", mi-a spus.
„Degeaba te superi, i-am spus eu. Pentru Ioana nu mai poţi face acum decât un singur lucru: să te rogi pentru ea.
Şi până nu te vei ruga, nu te vei linişti..."
— I-ai spus bine, făcu învăţătorul. Ai avut dreptate. Ştiinţa şi credinţa sunt mângâierea omului...
— Când l-am văzut întâia oară pe colonel, continuă Irina scoborând şi mai mult glasul, mi-era frică. îmi spusese
Ştefan ceva. Dar nu-l înţelesese bine. Colonelul n-a spus că Dumnezeu l-a pedepsit pentru că l-a pălmuit pe Spiridon...
— Când l-a pălmuit? o întrerupse învăţătorul.
— Odată, de mult, când s-au certat ei pentru nu ştiu ce lucru. L-a pălmuit, dar şi-a cerut apoi iertare...
— Nu trebuia să-l pălmuiască, vorbi cu gravitate învăţătorul.
— Şi-a cerut iertare şi s-au împăcat. Nu din cauza asta şi-a pierdut vederea. Colonelul n-a voit să spună asta. El a înţeles că toate vin de la Dumnezeu şi s-a împăcat, a găsit mângâiere. Asta vrea să-i spună lui Ştefan... Aşa mi-a spus şi Cătălina.
— Cătălina e nevasta lui?
— Nu. Ea vrea să se logodească, dar nu vrea el. Spune că e prea tânără şi prea frumoasă ca să-şi îngroape viaţa căsătorindu-se cu un invalid.
— Are dreptate colonelul, spuse Gheorghe Vasile. Judecă bărbăteşte şi e înţelept.
NOAPTEA DE SÂNZIENE
— Dar ea îl iubeşte. El îi spune mereu: „Să mai aşteptăm un an, doi, să vedem dacă ai să mai vrei şi atunci..." Şi ea îi răspunde: „într-un an, doi, poate arn să mor, poate am să fiu bătrână..."
— S-aude ceva! şopti învăţătorul ridicându-se speriat în capul oaselor. Parcă şi caii ar fi simţit ceva, căci, câteva clipe nu li se mai auziră nici
paşii lor împiedicaţi, nici răsuflarea. Din întuneric se îndrepta spre ei un grup de oameni călcând uşor, tăcuţi, ferindu-se să facă zgomot. Irina sări brusc în picioare şi se apropie de căruţă. îi văzu venind şi începu să-i desluşească; era o patrulă călăuzită de câţiva civili. Atunci se trezi şi Cojocaru. Un militar se apropie de ei.
— Sunteţi de mult aici? întrebă în şoaptă.
— De azi-noapte, spuse Cojocaru.
— Atunci n-au putut să-l vadă, vorbi unul dintre civili. S-a lăsat pe seară; era încă lumină...
— N-aţi văzut cumva avionul? întrebă militarul. A aterizat forţat undeva pe aici, prin apropiere. I s-o fi terminat benzina sau o fi avut vreun accident. L-au văzut oamenii cum s-a lăsat aseară pe câmp...
— Noi nu l-am văzut, spuse Cojocaru.
Se apropiase şi Gheorghe Vasile şi asculta, tot strângându-şi pătura în spate, căci se făcuse frig.
— Atunci, haideţi! făcu militarul adresându-se grupului.
îi priviră cum se depărtează tăcuţi, îndreptându-se către grădinarii. Câţiva se abătuseră în spatele cărămidăriei şi începură să se caţere pe panta abruptă şi lunecoasă a dâmbului.
— Tare aş merge şi eu cu ei! făcu Cojocaru. Să văd cum prind avionul...
— Eu zic c-ar fi mai bine să plecăm, spuse învăţătorul. S-ajungem devreme în şosea...
Cojocaru îşi potoli căscatul bătându-se cu palma peste gură, sări din căruţă şi se îndreptă agale spre cai.
Totuşi n-au plecat decât când se lumina de ziuă. Căruţa se urni greu şi Cojocaru chiui rotindu-şi de mai multe ori biciul în aer. Era încă destul de răcoare. învăţătorul şi Irina merseră câtva timp pe lângă căruţă, să se dezmorţească. Aburi uşori pluteau pe deasupra câmpului şi peste grădinarii. De pretutindeni se auzea ciripit de vrăbii şi câte o pasăre mai mare săgeta la răstimpuri din tufişuri, zburând foarte jos, gata să se împiedice între picioarele cailor. în faţa lor se întindeau lanurile de porumb. După ce merseră mai bine de un kilometru pe câmp, găsiră şoseaua şi Cojocaru opri căruţa ca să se urce ăilalţi. Apoi începu să mâne caii la trap, fluierând. Curând răsări soarele. Se uitau la el cum se ridică în zarea tulbure, aburită, şi deodată se auzi zgomotul MIRCEA ELIADE
370
371
NOAPTEA DE SÂNZIENE
motorului şi văzură avionul luându-şi zborul chiar din faţa lor, aproape atingând vârfurile porumbilor, venind de-a dreptul spre ei, ca şi cum ar fi vrut să-i strivească. Caii smuciră căruţa. Irina ridicase capul, zâmbind. Aviatorul parcă ar fi recunoscut-o, căci îi zâmbi şi el şi o salută ducându-şi mâna la frunte. Câteva clipe în urmă avionul câştigase destulă înălţime şi, lăsându-se pe o aripă, se roti lin îndreptându-se din nou spre ei.
— Să ştii că trage în noi! făcu învăţătorul ghemuindu-se între lăzi. Irina sări atunci din căruţă şi începu să fluture tulpanul în aer, făcând semne.
