— E mut, săracul! spuse Cojocaru. Am nimerit-o prost...
Se suiră toţi trei în căruţă şi caii începură să înainteze la pas, căci drumul era desfundat. Dar după câteva sute de metri, dintr-un şanţ se ridică un soldat Şi le făcu semn cu mâna să oprească.
— Unde vă duceţi? le strigă el. Acolo sunt patrule germane. Au atacat de trei ori de azi-dimineată...
MIRCEA ELIADE
366
Din şanţ se mai ridicară câţiva soldaţi, apoi alţii apărură din lanul de porumb. Erau murdari, cu mâinile însângerate. Un sergent-major se apropie de cai şi începu să-i mângâie pe cap.
Se întoarseră la grădinărie, unde îi aştepta mutul înconjurat de câini. Gesticula şi mormăia întruna. Le făcu semn să vină după el. Căruţa ocoli straturile cu castraveţi şi roşii şi pătrunse într-un maidan acoperit de bălării. Mutul le arătă, prin gesturi încurcate, zidul unei căsuţe sărăcăcioase, pitite printre câţiva vişini pricăjiţi. I-au mulţumit şi s-au îndreptat într-acolo. Le-a trebuit aproape un ceas ca să traverseze maidanul, căci nu era nici un fel de drum.
Irina trăgea caii de căpăstru, iar Cojocaru şi Gheorghe Vasile împingeau căruţa, înjurând. Când au ajuns în spatele casei, Cojocaru începu să strige. Ii răspunse, târziu, lătratul depărtat al unui câine. Cojocaru sări gardul în grădină şi strigă din nou. Casa era pustie. încercă de mai multe ori uşa, apoi se reîntoarse şi, cu mare greutate, aduse căruţa până în faţa casei. Se plecă şi cercetă roţile una câte una, apoi înjură din nou şi scuipă în lături, cu necaz. Curând se apropie de ei o femeie.
— Pe cine căutaţi? îi întrebă de departe, învăţătorul îşi scoase politicos pălăria.
— Mergem la Giurgiu, începu el. Avem cu noi...
— Păi aţi greşit drumul, îl întrerupse femeia. Pe aici intraţi în Bucureşti...
— Cunosc eu un drum, făcu Cojocaru. Femeia îl privi lung şi clătină din cap.
— Alt drum nu e decât pe la Gropile lui Davidoglu...
Şi arătă cu mâna peste maidan, către grădinărie. Cojocaru scuipă din nou, de mai multe ori, şi fără să mai adauge un cuvânt se urcă în căruţă şi dete bici cailor. Femeia se feri speriată. Trecând prin faţa ei, învăţătorul îşi scoase pălăria şi se înclină.
Câtva timp, caii înaintară repede. Era un drum de căruţe, destul de bun, care ducea printre câmpuri virane şi bordeie către un grup de case. Arşiţa se mai potolise, dar îi orbea praful. Ajunseră în dreptul caselor, şi oamenii începeau să iasă la garduri, privindu-i.
— Am intrat în Bucureşti, spuse învăţătorul cu părere de rău. Cojocaru învârti biciul chiuind şi căruţa trecu în goană prin faţa caselor.
După o jumătate de ceas lăsase în urmă ultima cocioabă şi ieşi într-un câmp viran la capătul căruia se zărea o fabrică. întoarse capul către învăţător şi zâmbi, arătându-i-o cu biciul.
— Pe asta o căutam. V-am spus eu că cunosc drumul... Apropiindu-se, auziră deodată răpăit de mitralieră, pornit parcă de pe zidurile
fabricii. Caii se smuciră şi o luară la goană. Cineva le strigă ceva de pe câmp, 367
NOAPTEA DE SÂNZIENE
dar nu se înţelegea ce spune. Mitraliera răpăi din nou şi când auzi şuierând gloanţele pe deasupra lor, Cojocaru opri caii.
— Sunteţi nebuni! le strigă cineva de pe maidan.
— înapoi! se auzi un alt glas. Fabrica e ocupată de nemţi...
Zăriră atunci risipiţi pe maidan, lipiţi de pământ, pitiţi în iarbă, câţiva soldaţi şi civili înarmaţi, care le făceau semne cu mâna. înjurând, Cojocaru trase hăţurile şi întoarse căruţa. Soarele apunea roşu, într-un cer întunecat de praf şi de fum, când au poposit în dreptul unei fântâni să adape caii. De-abia atunci Irina le arătă tulpanul găurit de un glonte.
— L-am simţit când a trecut prin păr, le spuse.
Aproape de miezul nopţii, Cojocaru înţelese că se rătăcise şi întoarse căruţa spre cărămidăria părăsită de lângă
Gropile lui Davidoglu, pe unde trecuseră din nou, după multe ocoluri pe maidane şi printre grădinarii, cu vreun ceas mai înainte. Ajunseră pe la unu noaptea.
— Plecăm în zori, spuse Cojocaru deshămând şi ducându-i să pască, împiedicaţi, pe câmp.
Apoi se sui în căruţă, cască de câteva ori, se înveli cu o şubă şi adormi repede. Ceilalţi doi îşi făcură culcuş de paie la gura unui cuptor ruinat şi se culcară acoperiţi cu pături. După câtva timp, Irina se ridică.
— Nu pot să dorm, spuse.
Călcând uşor, cu grijă, trecu prin faţa căruţei şi ajungând în câmp se îndreptă spre cai. începu să-i mângâie pe grumaz, vorbindu-le încet, lângă ureche. Oraşul se ghicea departe, stând la pândă, neadormit. Din loc în loc cerul pâlpâia străpuns de vâlvătăi rumene şi la răstimpuri se auzeau, înăbuşite, bubuituri. Irina îşi lipi obrazul de gâtul calului şi aşteptă. Apoi se întoarse încet spre ruine. învăţătorul se trezise şi fuma, ascunzându-şi ţigara în pumn.
— Ar trebui să plecăm, şopti el. Să nu ne prindă ruşii. Ea se aşeză pe paie şi întinse mâna spre căruţă.
— Doarme. Să-l mai lăsăm măcar un ceas...
— Mi-a pierit somnul, făcu învăţătorul strângându-şi pătura în jurul trupului. Apoi, câtva timp, tăcură amândoi, ascultând. Greierii îşi potoliseră ţiuitul.
Se auzea paşii scurţi, împiedicaţi, ai cailor şi, înăbuşită, răsuflarea adâncă a lui Cojocaru.
— Eu i-am spus, începu deodată Irina, i-am spus că degeaba bea, degeaba fumează. Astea nu folosesc multă
vreme. Astea sunt bune la început, o zi, două. Acum trebuie să-şi vină în fire şi să se roage. Spunea: „Cui să mă
rog dacă nu cred? La ce Dumnezeu să mă rog dacă nu există?..." Dar eu i-am spus să se roage pentru ea. Ea, Ioana, are nevoie de rugăciunile lui. Să se roage la Dumnezeul în care credea ea. Ioana credea în Dumnezeu...
MIRCEA ELIADE
368
