— Frumoase case! exclama la răstimpuri. Aşa aveam şi noi, în Ferentari. Poate le cunoşti dumneata...
începu să-i descrie casele şi să-i povestească. îi povesti în acea după-amiază de timpurile de bogăţie dinaintea celuilalt război; ochii i se umpleau de lacrimi şi atunci privea din nou în jurul ei, emoţionată. Apoi, dintr-o dată,
schimbă vorba.
— Petrică, nepotu-meu, s-a îmbolnăvit din nou. S-o fi speriat, căci a căzut o bombă chiar la capătul străzii şi praf a făcut-o! Şi m-a rugat să vă aduc lucrurile astea, pentru madam Irina. Spune că sunt lucruri de mare preţ şi că dacă, Doamne fereşte, se întâmplă de cade vreo bombă...
359
NOAPTEA DE SÂNZIENE
Atunci se întorsese Gherghina Ivaşcu cu geamgiul. în geamantanul de carton presat se aflau trei tablouri şi o seamă de obiecte din vitrine înfăşurate cu mare grijă în foiţă. Gherghina părea mâniată.
— încă nu s-a întors Irina? îl întrebă. De când s-a prăpădit Ioana, fata asta şi-a pierdut minţile. A uitat şi de copil, a uitat de toate...
Gheorghe Vasile o lăsă plângându-se doamnei Porumbache şi se retrase în odaia lui. Privi tulburat, cu frică, dulapul în care-şi adunase colecţiile. Aproape că îşi completase „Biblioteca pentru toţi"; îi mai lipseau numai unsprezece numere. Şi toate comorile acestea ar putea fi într-o bună zi distruse de bombardament... Se lăsă
deznădăjduit în fotoliul de piele galbenă. Şi deodată înţelese cât fusese de naiv. Aşezămintele culturale n-aveau rost în Capitala ţării. Aşezămintele erau plănuite să ducă lumina la sate, şi în primul rând în satul unde fusese el învăţător, în Dobreştii din Vlaşca.
începuse să aştepte căruţa din primele zile ale lui august. Scrisese surorii lui, scrisese noului învăţător, primarului, preotului, şi trimisese chiar un mandat poştal, pentru cheltuielile de drum ale căruţaşului. Venea, îl anunţase învăţătorul, un văr de-al lui, Cojocaru, care tocmai fusese lăsat la vatră, invalid cu o mână înţepenită
din umăr. înainte de război, Cojocaru fusese căruţaş la Giurgiu. Dimineţile, Gheorghe Vasile ieşea pe stradă să-l aştepte. Se plimba prin faţa casei, ajungea până la capătul străzii, se încumeta uneori până la staţia de tramvai din bulevard, apoi se reîntorcea, nervos, abătut, descurajat. în ultimele zile, de când începuse ofensiva rusească pe tot frontul Moldovei şi erau lupte crâncene la porţile laşului, era deznădăjduit. — Vin ruşii peste noi! spunea. Ne-au prins aici, ca pe şoareci într-o cursă...
Cojocaru sosise în noaptea de 23 august. Le bătuse în geam cu codirişca şi-o trezise pe Irina. Caii erau istoviţi şi flămânzi. Era prea târziu ca să mai ajungă până la grajdul pe care-l găsise Gheorghe Vasile în Obor. I-au deshămat şi i-au adus în curte, lăsând căruţa, cu roţile înţepenite, în stradă. A doua zi, după ce Cojocaru dusese caii la grajd, se anunţase la radio lovitura de stat a Regelui Mihai şi încetarea ostilităţilor cu Sovietele. Gheorghe Vasile rămăsese împietrit în mijlocul salonului. Târziu, îşi trecu dosul palmei peste buze şi se întoarse spre Cojocaru.
— Să plecăm în noaptea asta, vere, că dau ruşii peste noi. Cojocaru clătinase din cap.
— Nu ţin caii. Trebuie să-i odihnim măcar o noapte şi-o zi. Altminteri, ne lasă pe drum...
în dimineaţa următoare, Irina şi Gheorghe Vasile începură să încarce pachetele cu cărţi în căruţă, înainte să se fi întors Cojocaru cu caii de la Obor. Câteva avioane germane zburară foarte jos, la mai puţin de cincizeci de metri înălţime, îndreptându-se spre centrul oraşului. Cojocaru tocmai se întorcea.
MIRCEA ELIADE
360
— E jale mare pe bulevard, le spuse.
Gheorghe Vasile parcă nici nu l-ar fi auzit. Se urcase în căruţă şi aşeza cu grijă pachetele în lăzi. Irina îi aduse două pături, coşul cu mâncare şi alt coş cu sticle de vin şi o damigeana mare cu apă. Doamna Ivaşcu ieşi pe trotuar ca să-i ureze drum bun. Gheorghe Vasile îi sărută mâna, apoi o sărută pe Irina pe obraji.
— Merg şi eu să vă petrec până în bulevard, spuse Irina şi se sui repede în căruţă.
Doamna Ivaşcu voi să spună ceva, dar un zgomot asurzitor îi acoperi glasul şi în clipa următoare avioanele izbucniră deodată pe deasupra caselor. Caii smuciră brusc şi căruţa o porni neaşteptat de repede, clătinându-se.
Ajungând în bulevard, Cojocaru opri şi întoarse capul spre Irina aşteptând să coboare.
— Mai merg puţin, mai merg până în Obor, spuse ea. Măcar să vă văd ieşiţi la barieră...
De pe trotuare, câţiva oameni îi priviră în treacăt, fără interes. Păreau obosiţi, dezamăgiţi şi totuşi se plimbau fără
astâmpăr, agitaţi. Parcă ar fi aşteptat ceva, dar nu ştiau nici ei ce aşteaptă. Un tânăr cu ochelari şi faţa foarte palidă privea necontenit către cer. Căruţa o porni din nou şi Irina îşi făcu cruce.
— Numai de nu ne-ar ajunge din urmă, făcu Gheorghe Vasile. Că dacă e armistiţiu şi nu-i mai opreşte nimeni, într-o zi, două, ajung aici, peste noi...
Irina se ridică şi-şi căută un alt loc printre lăzi. Dar zdruncinăturile le simţea şi aici, cu aceeaşi putere, şi după
câteva clipe se reîntoarse la locul pe care-l avusese la început, în spatele lui Cojocaru. Doi sergenţi de stradă o urmăriră cum se clatină printre lăzi, şi-i zâmbiră. Apoi se auzi o sirenă în spatele lor şi Cojocaru întoarse încruntat capul. Se apropia în goană o camionetă de pompieri, încărcată până la refuz. Erau câţiva soldaţi rezervişti, aproape bătrâni, mai mulţi civili cu figuri exaltate, ridicând mereu braţele în aer şi strigând cuvinte care nu se desluşeau, şi un comisar de poliţie cu o faţă solemnă, înţepenită. Cojocaru trase hăţurile cu toată
puterea braţului sănătos, răstur-nându-se mult pe spate, şi izbuti să oprească căruţa. Camioanele trecură pe lângă
ei ca o nălucă, învăluindu-i într-un fum albăstrui mirosind puternic a benzină. Dintr-o curte ieşi un tinerel cu o bicicletă, o încalecă şi, pedalând de câteva ori, se apropie de căruţă. Ajungând în dreptul lui Gheorghe Vasile îi strigă:
— Bombardează mereu Palatul!... Dar nu au avioane de bombardament. Vin cu avioanele de vânătoare şi lasă
câte-o bombă... Dacă rezistăm încă o zi, două, scăpăm!...
Trecură prin faţa câtorva case dărâmate de bombardament. Pe ruine erau tolăniţi în soare doi copii care-i urmăriră multă vreme din ochi. Când ieşiră
361
NOAPTEA DE SÂNZIENE
din bulevard, căruţa se înţepeni dintr-o dată şi Cojocaru începu să-şi şfichiuiască biciul pe deasupra cailor, înjurând. Cineva se coborî de pe trotuar şi se apropie de ei, dar caii se opintiră şi căruţa se smuci deodată. Omul le făcu semn cu mâna, râzând. Gheorghe Vasile îşi scoase pălăria şi-l salută, clătinându-se, săltând între zdruncinături.
— Acum trebuie să caut loc de casă, spuse el plecându-se spre Irina, să clădesc Aşezămintele...
Voi să mai adauge ceva, dar se întrerupse şi ridică speriat ochii. Auziră zgomotul avioanelor şi văzură cum se împrăştie oamenii, strigând, dispărând în curţi, culcându-se la pământ. Caii o luară la goană. Gheorghe Vasile se făcu mic în căruţă, pitindu-se între lăzi. Irina îşi acoperi ochii. Trei avioane germane trecură fulgerător pe deasupra lor. Se auziră câteva şuierături ascuţite, scurte şi zăriră ţăndările sărind din caldarâm. Cojocaru strânse frâul ca să potolească goana cailor, apoi întoarse capul. Părea înveselit şi ochii îi sclipeau.
— Sunt avioane de vânătoare, le strigă el. Aţi văzut cum mitraliau?... Oamenii ieşiră iar pe trotuare, zgomotoşi, agitaţi, privind în toate părţile,
