— O să reiau lectura mâine seară la aceeaşi oră, anunţă cu solemnitate Bibicescu.

Dezamăgiţi, se ridicară toţi în picioare. Bibicescu începu să aşeze, tăcut, scaunele la locurile unde se aflau de obicei, lângă perete şi în jurul canapelei.

„E duminică, îşi spuse Biriş, ar trebui să fie acasă." Rămase câtva timp cu urechea la pândă, apoi apăsă din nou pe butonul soneriei, sunând prelung. De data aceasta auzi un mic zgomot în odaie şi paşi care se apropiau de uşă.

— Sunt eu, Biriş! strigă.

Ştefan îi deschise repede şi-l privi uimit, ca şi cum s-ar fi temut să nu-i aducă o veste proastă.

— Sper că nu te deranjez, spuse Biriş intrând.

Dar dădu cu ochii de şevaletul acoperit în grabă cu o pânză albă, murdară, şi rămase încurcat în mijlocul camerei.

MIRCEA ELIADE

442

— Tocmai mă pregăteam să pictez, spuse Ştefan. M-am reapucat de pictură... Dar nu mai e ca înainte, adăugă

încurcat, încercând să zâmbească. Nu mai reuşesc...

Ridică pânza de pe şevalet şi îi arătă. Pe o bucată mare de carton alb, îşi plimbase pensula parcă la întâmplare; se distingeau, de o parte şi de alta, două mase informe de culoare neprecisă, vânăt-întunecată, legate între ele printr-o spirală sinuoasă, şovăitoare. Biriş se apropie şi le privi cu atenţie.

— Seamănă cu un fel de labirint...

— Nu mai reuşesc, repetă Ştefan ca şi cum nu l-ar fi auzit. Altădată, în camera secretă, era de ajuns să pun mâna

pe pensulă ca să simt că pătrund în alt Univers, în altă parte. Acum, pictez la întâmplare. Vreau să spun că nu mai pot ieşi din mine, că nu mai regăsesc nimic...

— Da; seamănă totuşi cu un labirint, reluă Biriş, arătându-i direcţia spiralei. Dacă ai mai adăuga aici o linie, două...

— Am încercat cu tot felul de culori, continuă Ştefan, dar nu merge. Revin mereu la această nuanţă; parcă aş

presimţi că, dacă aş şti cum s-o utilizez, aş găsi tonul just... Cred că ai înţeles că o caut pe Ileana, adăugă

evitându-i privirile, şi intimidat deodată, se aşeză pe scaun. Atunci, când pictam, în camera secretă, era de-ajuns să-mi amintesc de maşină, ca să le regăsesc pe toate: pădurea, noaptea de Sânziene şi pe ea, Ileana... Nu ştiu cum să-ţi explic...

— Cred că înţeleg, spuse Biriş. într-un anumit sens, încercai şi tu, ca Proust, o regăsire a timpului pierdut...

— Nu; nu e asta, îl întrerupse Ştefan. Era un altfel de Timp. Nu-l trăisem, încă; nu era legat de trecutul meu. Era altceva, venit parcă dintr-altă parte... Dar, în fond, n-are nici o importanţă, făcu repede, cu un glas pe neaşteptate înăsprit.

Se ridică şi acoperi şevaletul, apoi se apropie de fereastră şi privi în stradă. Era o după-amiază tulbure de octombrie, cu cerul numai pe jumătate acoperit, dar ameninţând totuşi să plouă dintr-o clipă în alta.

— N-am vrut să ţi-o mărturisesc până acum, dar trebuie să-ţi spun că am fost la Zinca. Nu e nici acolo. Casa lor de-aici, din strada Batistei, a fost distrusă în bombardament. Am crezut că s-a ascuns la moşie, la Zinca. îmi spunea că-i place să trăiască multe luni pe an la ţară. Dar nu e nici acolo. Nu s-a mai întors. Nu izbutesc să-mi imaginez unde poate fi. Nu ştie nici Duma. M-a asigurat că n-a rămas în Portugalia. Şi cu toate acestea, ştiu că e ascunsă undeva şi mă aşteaptă...

Se întoarse cu spatele spre fereastră şi privi spre Biriş, zâmbind.

— O visez mereu. E curios, dar uneori parcă încearcă să se joace cu mine. într-o noapte, în vis, am întâlnit-o pe o pajişte. Când m-a văzut, a întors capul spre mine şi mi-a zâmbit, dar era un zâmbet ironic, provocator, aproape sarcastic.

443

NOAPTEA DE SÂNZIENE

„Te-am avertizat că ai să mă cauţi până la sfârşitul pământului şi n-ai să mă găseşti", mi-a spus. „Şi totuşi eşti aici, lângă mine", i-am răspuns eu şi m-am îndreptat spre ea. Ne despărţeau doar câţiva metri. Dar ea a făcut un singur pas, şi parcă s-a depărtat cu alţi câţiva zeci de metri... Am alergat după ea, dar cu un al doilea pas s-a îndepărtat atât de mult încât abia o mai zăream. Atunci şi-a scuturat părul şi m-a privit încă o dată, zâmbind, cu milă. E curios că în acea clipă, în vis, m-am trezit gândind: „N-am s-o pot niciodată ajunge, e ca Ileana Cosânzeana..."

Se opri o clipă şi se reaşeză pe scaun, intimidat.

— E curios că şi Bursuc tot aşa îi spune, adăugă. O cauţi mereu pe Ileana Cosânzeana? mă întreabă. Şi, evident, izbucneşte în râs...

— Vasăzică e adevărat, spuse Biriş cu o urma de amărăciune în glas. Conu' Mişu a avut dreptate. Te întâlneşti cu Bursuc...

— Am fost cu el la Zinca. Nu ţi-am spus, şi mă întreb pentru ce... Am început să am apucături ciudate, adăugă

încercând să zâmbească. Fac o sumă de lucruri pe care nu le înţeleg...

— Tocmai despre asta venisem să-ţi vorbesc, îl întrerupse Biriş. M-a trimis conu' Mişu cu un mesaj. Spune că

trebuie să păstrezi contactul cu Bursuc...

Ştefan ridică fruntea şi-l privi lung, adânc, şi figura i se lumină pe nesimţite.

— Mă duc să-l văd din când în când, la Patriarhie, spuse.

Când se dusese prima oară, îl întâlnise pe stradă. Bursuc tocmai ieşise şi aproape că nu-l recunoscuse, căci era îmbrăcat civil. „După femei, după femei! i-a spus. Aşa mă plac, cu barbă mare. E una pe aici, Zoica; moare după

mine..."

— Conu' Mişu spune că e foarte important, continuă Biriş.

— Vorbim despre Ileana, începu Ştefan. E curios, dar simţeam nevoia să-l văd pe Bursuc, să-l ascult vorbindu-mi despre Ileana...

— O cauţi mereu pe Ileana Cosânzeana? îl întreba. Ştefan se aşeza pe scaun, îşi aprindea ţigara şi zâmbea încurcat. — E în Spania, spunea el. — De unde ştii? îl întreba repede Bursuc apropiindu-se curios de el. — Am visat-o din nou. Se făcea că eram amândoi în Spania... Bursuc îl privea încruntându-se, aproape cu furie. — Ai ajuns ca o babă de mahala! izbucnea el. Te-au năpădit eresurile şi superstiţiile. Ar trebui să te afurisesc. Ar trebui să te scot din Sfânta Biserică! Am puterea s-o fac!... Ştefan fuma liniştit, cu privirile pierdute pe fereastră; foarte aproape, se desluşea zidul înalt al Mitropoliei. — Este sigur în Spania, reîncepea el târziu. De aceea venisem, să

te rog să faci şi Sfinţia Ta ceva. Mă gândesc că Duma n-are încredere în mine. Dar dacă ai vorbi Sfinţia Ta cu el... — Eşti nebun! izbucnea din nou Bursuc. Ai uitat ce fel de treabă învârteşte Duma şi cu cine lucrează el. Ai uitat de Protopopescu! adăugă coborând puţin glasul.

MIRCEA ELIADE

444

— ... Mă duceam să-l văd din deznădejde, continuă Ştefan. Când nu mai ştiam ce să fac, încotro să mă îndrept,

mă duceam la Bursuc...

în toamna aceea, când ieşea de la minister se îndrepta uneori spre pădurea de la Băneasa. Uite, pe locurile acestea erau bălţi, îşi amintea — şi parcă i se părea că o regăseşte lângă el, sau la câţiva paşi înaintea lui, mergând băieţeşte prin iarbă. Dar foarte repede, o pierdea. Revenea necontenit pe locul unde o întâlnise şi se trudea să-şi reamintească, să prindă pe dinlăuntru clipele acelea singulare, rupte din timpul care le precedase şi se continuase după ce pâlpâirea lor se stinse, clipele când o zărise de departe, călcând băieţeşte prin iarbă, şi inima începuse să i se bată cu putere, şi ştiuse că Ileana nu se va mai putea întoarce cu maşina, pentru că, la miezul nopţii, maşina ei va dispare. Acum umbla pe sub arborii de timpuriu îngălbeniţi de secetă, cu crengile aproape în întregime scuturate de frunze, dar zadarnic îşi repeta: Pe locurile acestea erau bălţii... — căci paşii lui îl trezeau necontenit, zgomotul paşilor pe covorul de frunze uscate şi veştede. Pleca atunci să se plimbe pe câmp, ca să nu mai aibă necontenit în urechi foşnetul frunzelor călcate. Rămânea până foarte târziu, ocolind pădurea, dar revenind neîncetat acolo unde şezuseră amândoi şi priviseră cum răsar stelele pe deasupra arborilor, unde el îi vorbise de ariciul cu care se împrietenise când era în liceu. „Nu te înţeleg, îi spusese atunci Ileana. îmi pare rău, probabil că spui lucruri foarte interesante, dar nu te înţeleg."

— Nu înţeleg nici eu de ce mă duceam să-l văd, continuă Ştefan, ce puteam aştepta de la el. Odată mi-am amintit ce mi-ai spus de mult, când abia ne cunoscusem: că ar trebui să-mi fie teamă de Bursuc, că e un demoniac...

îşi amintise în prima zi de ploaie din toamna aceea. După ce ieşise de la minister se îndreptase spre strada Batistei. Blocul de la numărul 27 era aproape terminat. La primul etaj se puneau ferestrele. Rămăsese acolo, în ploaie, cu capul gol, urmărind cum se fixează cercevelele în ziduri. „Aici, pe locul acesta, fusese un rond cu flori şi un grilaj de fier între două ziduri", îşi amintise el. în acea noapte de august, când venise cu maşina, temându-se ca nu cumva Ileana să fi plecat deja la gară, o pisică sărise de pe zid în grădină şi se pierduse în întuneric. Avea atunci mănuşile negre, uscate, prăfuite, ciupite de molii; le ţinea în buzunar şi vâra mereu mâna să le atingă. Şi deodată îşi aminti că nu mai ştia ce făcuse cu mănuşile acelea; nici măcar nu ştia dacă erau sau nu ale Ilenei. „Te-ai ostenit degeaba, îi spusese ea atunci, pe stradă, în ploaie, adăpostiţi amândoi sub umbrela ei uriaşă; nu sunt ale mele..."