ofilită, cu părul care-i cădea peste obraji, un păr parcă prăfuit de timp, aproape murdar, şi i se păru că de-abia acum îşi regăsise adevărata ei familie. Dar îşi trecu repede mâna peste frunte, încercând să-şi alunge deznădejdea, şi o luă deoparte, pe coridor. — De ce trebuie să te duci MIRCEA ELIADE
356
357
NOAPTEA DE SÂNZIENE
cu oamenii ăştia? o întrebase şoptind. Cătălina ridicase din umeri. — Ne facem fiecare datoria cum putem, spuse.
— Bine, dar... Auzi semnalul de plecare şi Cătălina îl împinse spre uşă. In prag îi cuprinse capul în mâini şi-l sărutase pe obraji.
Nu uita niciodată să-i scrie, simple cărţi poştale fără nici o indicaţie, care-i soseau prin poşta militară. Şi când revenea la Bucureşti, îl anunţa întotdeauna telegrafic. — L-am întâlnit pe Viziru la Odessa, îi spusese odată, în primăvara lui 1942. Nu ştiam că e şi el pe front. — Sper că are să-i treacă, spusese Biriş. E o nebunie a lui. —
Venise la teatru şi am stat puţin de vorbă cu el. Ce s-a întâmplat? Pare un alt om... — Amorul, spusese Biriş
zâmbind. — Probabil, îmi plac bărbaţii care cred în amor... Biriş începuse din nou să tragă adânc, cu furie, din ţigară. — Dar tu, cum mai stai cu amorul? o întrebă. Ce-ţi face prietenul?... Cătălina ridicase din umeri. — Nu mai sunt cu el. Ne-am despărţit de mult. Sper că nu i s-a întâmplat nimic. N-am mai auzit de el. Era şi el în Crimeea...
Multă vreme, n-a mai ştiut exact ce se întâmplă cu ea, dacă face parte din trupa Teatrului din Odessa sau continuă să colinde spitalele militare cu echipa de actori ambulanţi. îi scria foarte des din Odessa, îi vorbea de piesele de teatru în.care joacă sau de rolurile pe care le prepară. Apoi primea o telegramă şi se ducea s-o întâmpine la gară. O regăsea mai îmbătrânită, cu obrazul mai răvăşit, cu fruntea uşor încreţită şi ochii obosiţi —
dar îşi simţea inima zvâcnindu-i îndată ce o zărea, la fereastra vagonului, şi începea să aştepte clipa aceea neasemuită când, coborând ultima treaptă, Cătălina îl cuprindea în braţe şi-l săruta pe amândoi obrajii, clipa când o simţea întreagă foarte aproape de el. Uneori, Cătălina îl privea cu severitate. — Iar ai slăbit! îi spunea. Şi ai febră, ai obrajii roşii. Ce s-a întâmplat?... Biriş ridica din umeri. — Nu e nimic grav. Am fost la radiografie şi mi-au spus că nu e nimic grav... De fapt, nu-şi mai făcuse de mult nici o radiografie. Ultima era din toamna 1941, când stătuse câteva luni la un sanatoriu militar. — Ai chelit aproape complet! îi spusese altădată Cătălina, când o întâmpinase pe peron. Ar trebui să te razi în cap. Profită cât e cald, acum, vara, şi eşti în vacanţă...
Şi deodată, pe neaşteptate, îl anunţase că urmează cursuri de infirmieră. Primise scrisoarea în toamna lui 1943, din Odessa, şi o săptămână în urmă îi telegrafiase că soseşte. Era de nerecunoscut. îşi schimbase coafura; buclele nu-i mai cădeau pe deasupra urechilor, peste obraji; îşi tăiase părul şi-l purta băieţeşte, întinerise deodată. Gura
era din nou foarte roşie şi ochii îşi pierduseră ceaţa. — Am întâlnit un sfânt, îi spuse în taxiul care-i aducea de la Gara de Nord spre garsoniera ei. E orb. M-am îndrăgostit de el... Era una din acele zile nefireşti de vară de la începutul lui noiembrie. Castanii de pe bulevarde îşi scuturaseră de mult frunzele, dar crengile păreau din nou înmugurite în lumina
umedă, blândă, aurie. Mirosea a cimitir părăsit şi a pădure. — L-am întâlnit o singură dată, acum trei ani. Atunci era căpitan. Avea nişte ochi foarte frumoşi, albaştri...
Taxiul se oprise şi Biriş se trezi brusc. Apucă cele două mici valize ale Cătălinei şi le transportă în ascensor. Apoi îi întinse mâna, cu un gest, fără voia lui, patetic, ca şi cum şi-ar fi luat pentru totdeauna rămas-bun. — Nu urci o clipă la mine, să bem un ceai? îl rugă Cătălina. Se aşeză în acelaşi bine cunoscut fotoliu şi Cătălina îşi scoase tăcută câteva lucruri din valiză. Apoi trecu alături să pună apa la fiert. Erau aceleaşi bine ştiute gesturi, dar parcă
le făcea altcineva, care încă nu le învăţase prea bine. — Acum ştiu şi eu ce înseamnă să fii îndrăgostită, îi spusese târziu.
Plecase după câteva zile şi de-atunci îi scrisese destul de rar ca să-l informeze doar că-şi terminase cursul de infirmieră şi că lucrează acum la spitalul unde se află Băleanu. în februarie, Băleanu fusese transportat la Bucureşti, într-un pavilion de mari mutilaţi care-şi aşteptau rândul la operaţiile de chirurgie estetică. I se făcuse o primă operaţie la Odessa, dar de câte ori îşi amintea de ea Cătălina îşi prindea fruntea în palme. — Avea faţa pe jumătate arsă, spunea. Nu numai ochii. Jumătate de faţă...
Biriş aflase destul de târziu cum îl cunoscuse. — Umblam din pavilion în pavilion şi recitam versuri. într-un salon, un rănit cu faţa întreagă bandajată m-a strigat: — Domnişoară, domnişoară! Am încremenit. Mi se părea că mai auzisem o dată vocea aceasta blândă, bărbătească. — Domnişoară! mă striga el mereu. M-am apropiat de el, i-am luat mâna şi atunci mi-am adus aminte. Ne-am adus amândoi aminte...
Auzi orologiul spitalului bătând miezul zilei şi îşi împături cu grijă jurnalul. Apoi începu să aştepte. O văzu coborând scările triste de ciment şi îndreptându-se spre el. Se ridică, îi sărută mâna, apoi se aşezară amândoi pe bancă.
— Cum îi merge? o întrebă.
— E tot aşa. Săptămâna viitoare se încearcă o nouă operaţie. Biriş îşi scoase pachetul şi-şi aprinse o ţigară.
— Ce se mai întâmplă? întrebă Cătălina.
— Prost. Se apropie sfârşitul.
— Nu te întrebam de război, îl întrerupse ea. Vreau să ştiu ce se mai întâmplă cu Viziru... Aurel îl aşteaptă
mereu. Vrea să-i vorbească...
Biriş continuă să fumeze, privind înaintea lui, peste straturile cu flori, către zidul înalt şi sinistru al spitalului.
— Nu l-am văzut de mult pe Viziru. Ţi-am spus ce mi-a răspuns ultima dată: că ştie ce vrea să-i spună...
— Nu ştie nimic, îl întrerupse Cătălina. Aurel vrea să-i vorbească de altceva. Vrea să-l întărească, să-l consoloze...
MIRCEA ELIADE
358
Biriş îşi stinse ţigara pe pietriş, călcând-o cu piciorul.
— Mănânci azi cu mine sau rămâi la spital? o întrebă.
— Cred că am să mănânc cu tine. Aşteaptă-mă o clipă, mă duc să mă schimb...
O urmări cum se depărtează, cu mâinile în buzunarele halatului, printre rondurile cu flori, în plin soare, şi zâmbi împăcat.
în dimineaţa de 25 august, Gheorghe Vasile, ajutat de Irina, începuse să transporte pachetele cu cărţi în căruţa care-i aştepta în faţa casei. Erau colecţiile lui de cărţi şi broşuri de popularizare, învelite în jurnale şi legate cu sfoară. Multă vreme, învăţătorul sperase că va putea transporta cu trenul biblioteca Aşezămintelor culturale.
Săptămâni întregi lăzile pline aşteptaseră în salon, în timp ce învăţătorul umbla prin oraş ca să afle cum le-ar putea expedia la Giurgiu. Dar expediţiile se făceau cu destulă greutate, iar pe de altă parte învăţătorul nu ştia unde să se ducă şi cui să se adreseze. în cele din urmă, pe la mijlocul lui iulie, se hotărâse să-şi transporte biblioteca Aşezămintelor culturale cu o căruţă.
Gândul evacuării începuse să-l ispitească după al treilea bombardament. Căzuseră câteva bombe pe strada vecină
şi multe din geamuri se sparseră. în acea după-amiază doamna Ivaşcu plecase să caute un geamgiu, iar el se afla în salon, silindu-se să lipească benzi de hârtie la una din ferestre cu geamul crăpat. Auzi portiţa din curte deschizându-se şi văzu intrând o femeie bătrână, dar încă zdravănă, cu un geamantan vechi, de carton presat, în mână. Probabil că era destul de greu, căci femeia se oprise cu el în mijlocul curţii, îl lăsase jos şi-şi şterse amândouă mâinile de fustă. Apoi privise cu mirare şi admiraţie în jurul ei.
— Caut pe madam Irina, spuse. Eu sunt madam Porumbache, mătuşa lui Petrică Biriş. Am adus nişte lucruri pentru madam Irina...
Se aşezase pe un scaun în salon şi-şi rotea necontenit ochii, admirând.
