Nemulţumit de cum citise, Bibicescu îşi desprinse ochii de pe manuscris, făcu câţiva paşi în faţa biroului şi strigă

deodată, cu o voce străină, profundă: Ce s-a întâmplat aici? Unde sunt oamenii? Sergenţi Apoi se întoarse încet spre birou, ridică manuscrisul în faţa ochilor şi citi.

— Rănitul care se află în colţul din dreapta al scenei îşi continuă lectura scrisorii ca şi cum nu l-ar fi auzit.

Colonelul se îndreaptă spre el. Colonelul: Ce s-a întâmplat? Unde e sergentul? Soldatul continuă să citească.

Apropiindu-se de el, colonelul îi pune mâna pe umăr. Colonelul: Nu mă auzi? Unde sunt ceilalţi?... Dar soldatul citeşte înainte fără să-şi ridice capul...

Bibicescu se întrerupse şi, cu un zâmbet misterios, se adresă direct celor trei, care-l ascultau, departe, aşezaţi cuminţi pe scaune.

— După cum o să înţelegeţi mai târziu, soldatul era şi el mort, aşa cum erau toţi ceilalţi din jurul lui. Dar explozia îl omorâse tocmai când citea scrisoarea primită de la soţia lui, şi soldatul încă nu înţelesese că murise.

Voia cu orice preţ să sfârşească de citit scrisoarea. Dar, evident, se trudea zadarnic s-o sfârşească. Pentru că el, murind, ieşise din Timp şi nu mai putea împlini o acţiune care necesita curgerea Timpului. Aşa că, într-un anumit fel, era condamnat să citească la infinit aceeaşi scrisoare, fără să poată ajunge vreodată la ultimul cuvânt... Dar, evident, colonelul nu ştia că era mort. îl vedea acolo, în faţa lui, cu lampa electrică de buzunar într-o mână, cu scrisoarea în cealaltă. Aşa că încearcă din nou să-i vorbească, şi-şi pierde chiar răbdarea. Colonelul — reluă

Bibicescu lectura —: Ai surzit? Ce s-a întâmplat aiciV....

Atunci se auziră mai multe bătăi, din ce în ce mai puternice, şi uşa se deschise. în prag apăru Mişu Weismann cu doamna Porumbache. Mişu salută cordial şi se îndreptă grăbit spre Bibicescu.

— Haide repede, că maşina nu ne poate aştepta prea mult, îi spuse.

MIRCEA ELIADE

440

De cum îl văzuse intrând, Bibicescu nu făcu nici un efort să-şi ascundă plictiseala că fusese întrerupt. Trânti foile şi, ocolind biroul, se aşeză pe scaun.

— Ce maşină? întrebă el enervat.

— Nu ţi-a spus Biriş că ţi-am găsit gazdă şi că am să trec să te iau, săptămâna asta, pe seară?

— Nu mi-a spus nimeni, nimic.

Mişu Weismann întoarse întrebător capul spre doamna Porumbache.

— Mie mi-a spus să-i aduc doar valiza cu rufe, se scuză ea.

— Tocmai le citeam prima scenă din actul I, începu Bibicescu. îmi pare rău. Dacă aş fi ştiut că am să fiu întrerupt, amânam pe altă dată...

O clipă, Mişu Weismann păru derutat.

— în cât timp crezi că poţi fi gata?

— Gata de ce? îl întrebă Bibicescu privindu-l cu înţeles în ochi. Gata de aventură? De aventura cea mare?

Weismann îi făcu repede semn, încruntându-şi de mai multe ori sprâncenele.

— Ţi-am găsit gazdă, îl întrerupse el vorbind repede. Dar maşina nu poate aştepta prea mult în faţa casei. E un prieten al meu, de încredere. M-a rugat doar să mă grăbesc.

— Dacă dumnealor sunt de acord, cred că aş mai putea rămâne aici, vorbi Bibicescu.

— Este o mare cinste pentru noi să găzduim un autor dramatic de o asemenea valoare, începu învăţătorul făcând un pas spre Weismann.

— Mă simt foarte bine aici, continuă Bibicescu. Am chef de scris, nu mă deranjează nimeni. Şi de când sunt aici, să bat în lemn, n-am mai avut nici o criză...

— Mă duc atunci să vorbesc cu prietenul meu, să nu mai aştepte, făcu Weismann îndreptându-se spre uşă.

Bibicescu îşi rezemă braţele de birou şi îşi duse amândouă palmele la frunte, cu un aer deznădăjduit.

— îmi pare rău că v-am deranjat, se scuză doamna Porumbache. Nu ştiam nimic. O fi uitat Petrică să-mi spună, că a fost tot bolnav. A venit domnu' Mişu cu maşina şi m-a rugat să-l însoţesc, ca să-i arăt casa şi intrarea.

Spunea că trebuie să fim prudenţi...

— S-a aranjat, făcu Mişu revenind în salon. Ne stă la dispoziţie pentru altă dată. Continuă, continuă! se adresă el lui Bibicescu. Am să te ascult şi eu vreo 10-l5 minute. Dar nu mai mult, pentru că sunt aşteptat într-altă parte...

Drept răspuns, Bibicescu îşi luă foile scrise, le băgă într-o mapă şi deschise sertarul biroului. Mişu Weismann se apropie repede de el.

441

NOAPTEA DE SÂNZIENE

— Dacă nu vrei să mai citeşti, cel puţin dă-mi-le să le expediez, îi şopti el. Am o ocazie, săptămâna viitoare. îţi trimisesem vorbă prin Biriş, adăugă coborând şi mai mult glasul.

— N-am terminat, spuse Bibicescu. Am scris numai două acte. Şi trebuie să le mai transcriu o dată, după lectură.

De-abia la lectura cu glas tare îmi voi da seama dacă e destul de dramatică. Tocmai începusem, când m-ai întrerupt...

Mişu Weismann, îi luă braţul şi-l îndemnă către fundul salonului. Doamna Porumbache se aşezase şi ea pe scaun şi acum toţi patru îi priveau de departe, fără să îndrăznească să vorbească, parcă tot aşteptând să li se spună că

spectacolul va reîncepe în curând.

— Erai să faci o gafă, şopti Weismann continuând să-l ţină de braţ şi plimbându-se cu el în fundul salonului.

Sper că nu le-ai spus nimic.

— Nu, răspunse Bibicescu distrat. Sunt nişte oameni foarte de treabă. Nu sunt deloc indiscreţi.

— Cred că ţi-ai dat seama că e un lucru extrem de grav, continuă Mişu coborând şi mai mult tonul. Nu uita că

sunt atâtea vieţi în joc, în afară de libertatea şi vieţile noastre...

Apoi se întoarse şi, îndreptându-se spre grupul care-i privea de departe, începu să vorbească tare, degajat.

— Atunci, suntem înţeleşi. Am să-ţi mai dau un semn de viaţă într-una din zilele astea...

Văzându-l că se apropie, doamna Porumbache se ridică de pe scaun.

— Mai stai, coană Viorico, îi spuse învăţătorul. Că poate începe din nou şi asculţi şi dumneata. E ca la teatru...