— ... A primit până acum zeci şi sute de telegrame şi scrisori de condoleanţe, îi spunea Adela, de pe front şi de la minister, de pretutindeni. Nici nu le-a desfăcut. Unele, mai importante, i le-am citit noi, prin uşă, dar sunt sigură că nu le-a ascultat. Erau şi telegrame de la miniştrii lui, şi le-a răspuns Răducu. L-am rugat şi pe Biriş să
răspundă în numele lui...
Apoi a fost al doilea şi al treilea bombardament, şi deşi Adela şi Răducu îi bătuseră cu pumnii în uşă, îl rugaseră, îl imploraseră să coboare în adăpost, Ştefan rămăsese nemişcat în dreptul ferestrei, privind cerul. După încetarea alarmei, Adela şi Răducu îi băteau din nou la uşă şi-l chemau: — Ştefan! Ştefan!... Nu răspundea niciodată.
Continua să fumeze, privind cerul sau crengile care tremurau mereu, şi nu se opreau decât foarte rareori, dar atunci parcă împietreau, şi Ştefan se retrăgea un pas înapoi, în odaie, speriat.
MIRCEA ELIADE
346
347
NOAPTEA DE SÂNZIENE
— ... A fost iar Răducu la minister, îi spunea Adela. I-a prelungit concediul. Dar cât o să mai poată să ţină aşa?
Ar trebui să scrie ministrului. A fost secretarul general aici, să-i prezinte condoleanţe. Nici n-a vrut să-l primească. L-am scuzat noi, cum am putut. Pe timpurile astea, cu atâtea nenorociri în toate părţile, cu atâtea morţi, e greu să mai vină cineva să-ţi prezinte, personal, condoleanţe. Ar trebui să se gândească...
Irina lua tava, ciocănea la uşă şi-i striga.
— Sunt eu, Irina...
Apoi aştepta să audă cheia răsucindu-se în uşă şi intra. îl găsea lângă fereastră, privind cerul.
Odată, Adela o întâmpină speriată.
— A dispărut! A plecat! ... Ieşisem să fac nişte cumpărături şi când m-am întors am văzut uşa de la odaia lui deschisă şi camera goală... Am telefonat lui Răducu să ia o maşină şi să-l caute la cimitir, căci mie mi-era urât să
mă duc singură. Dar nu era acolo... De altfel, nici nu ştiu dacă ar fi izbutit să găsească mormintele. Ştii cum au fost, săracii, înmormântaţi, dacă nu s-a mai găsit aproape nimic...
Irina coborî repede în stradă. Era o dimineaţă de mai şi din curţile vecine se revărsa mirosul tare de liliac sălbatic. Pe aici, căzuseră foarte puţine bombe, dar strada era aproape pustie şi casele cu transperantele lăsate păreau părăsite. Irina mergea repede, aproape alergând, căutând un taxi.
îl zări de departe, aşezat pe marginea trotuarului. Strada era tot aşa cum o lăsase, desfundată de cratere, pe jumătate blocată de dărâmături. Movilele de cărămizi, moloz şi grinzi nu putuseră fi clătinate. Rămăseseră acolo, parcă mai provocatoare acum, după atâtea ploi care le îndesaseră în propriul lor trup, făcându-le mai dure, mai indiferente. Irina se aşeză tăcută lângă el, pe trotuar.
— Era într-un sat din Moldova, începu deodată Ştefan fără să se întoarcă. Era în ianuarie 1943, după Stalingrad.
Oamenii au ieşit într-o noapte, a ieşit tot satul, şi au îngenuncheat în zăpadă, cu făclii şi lumânări în mână, cu preotul în odăjdii în mijlocul lor, şi au început să se roage. Spuneau că se întorc morţii de la Stalingrad, că se întorc, regimente întregi, la casele lor, şi trec pe-acolo, pe şoseaua din marginea satului...
Tăcu şi rămase multă vreme cu privirile în gol. Apoi îşi căută pachetul şi-şi aprinse o ţigară.
— Cum au ştiut că au să treacă pe-acolo, prin marginea satului? întrebă el fără s-o privească.
— I-a luminat Dumnezeu, spuse încet Irina. Ştefan continua să fumeze, cu ochii pironiţi în gol.
— Tu cum ai ştiut? o întrebă deodată, întorcând capul.
Avea o figură dură, ameninţătoare, şi Irina îşi plecă repede fruntea.
— Cum ai ştiut? repetă el apucându-i braţul şi strângându-i-l din ce în ce mai tare.
Irina îşi duse mâna la ochi şi începu să plângă, lin, tăcut. Ştefan o privi mult timp, apoi îi lăsă braţul.
— Dacă ai ştiut puteai să-i spui şi ei, începu el târziu, fără s-o privească. Aşa cum i-ai spus atunci, la cutremur...
— I-am spus, şopti Irina foarte încet. Ştefan întoarse speriat capul.
— I-am spus de mine. Credeam că are să se întâmple cu mine. I-am spus cum să se roage, cum am să mă rog eu.
I-am spus să-mi aprindă lumânări şi toată ziua aceea să rămână lângă mine. I-am spus că dac-o fi să mor neîmpărtăşită şi nespovedită...
Ştefan se ridică brusc şi se depărta, cu pasul repede, hotărât şi ferm, fără să întoarcă capul, până ce se pierdu printre ruine, la capătul străzii. Irina privi mult timp în urma lui, cu ochii împăienjeniţi de lacrimi.
— Iartă-mă, Doamne, dacă fac păcat, şopti ea târziu şi se ridică anevoie, istovită.
A doua zi, când îi bătu în uşă, Ştefan nu-i deschise. Rămase acolo, multă vreme, ciocănind la răstimpuri şi
spunând: — Sunt eu, Irina! Adela aştepta alături, cu tava în mâini, plictisită. După un sfert de ceas, renunţă şi reveni pe coridor. Tocmai intrase Biriş.
— Voiam să te rog ceva, începu el oarecum încurcat. Mi-a spus Cătălina că unul dintre răniţii de la spitalul ei, un colonel, Băleanu, vrea să-l vadă pe Ştefan. Spune că vrea să-l vadă neapărat...
Erau aşezaţi amândoi pe canapea. Adela plecase după cumpărături şi Irina îi luase tava şi-o păstra pe genunchi.
Şi atunci, pe neaşteptate, apăru Ştefan. Tăietura din obraz părea din nou sângerândă, iritată; parcă trecuse într-adins cu lama pe deasupra ei, bărbierindu-se.
— Vrea să te vadă colonelul Băleanu, spuse Biriş. Ştefan se aşeză pe un scaun, în faţa lor.
— Nu poate să mă vadă. E orb...
