— Păcat, spuse încet, mai mult pentru sine. Eram inspirat. Le-aş fi vorbit oamenilor din adâncul sufletului. Le-aş

fi vorbit de Dumnezeu şi despre căile neînţelese ale adevărului. Pentru că, să ştii de la mine, Viziru, să ştii că

Dumnezeu există. Dar noi, oamenii Bisericii, ne-am înrăit şi nu-l mai cunoaştem. Ascultă-mă bine că am să-ţi spun o taină. Multă vreme am crezut şi eu, ca toată lumea, că Dumnezeu nu există, că e o invenţie a popilor.

Eram la Seminar; ce dracu' aş fi putut crede altceva?! Doar aveam şi eu ochi de văzut şi minte de înţeles. Am înţeles din Seminar că toată povestea asta cu Dumnezeu şi Iisus Christos e o chestie inventată. Am avut şi probe.

Când mergeam la slujbe, eu îmi spuneam în gând: „Afirm sus şi tare că toate acestea sunt nişte poveşti inventate.

Afirm că Dumnezeu nu există şi că Iisus Christos nu s-a născut dintr-o fecioară. Afirm! Iar dacă mă înşel cumva, să mi se facă un semn. Să trăsnească din senin, să se mişte o icoană, să simt o mână nevăzută pe obraz, sau orice altceva." Te rog să mă crezi, nu s-a întâmplat niciodată nimic. Deci, am avut probe că Dumnezeu nu există.

Se opri brusc şi scuipă din nou. Apoi rămase cu privirile pironite asupra grupului de ţărani.

— Şi pe urmă? întrebă timid Ştefan. Pe urmă ce s-a întâmplat?

— Am avut probe şi mai puternice că Dumnezeu există, reluă Bursuc cu un glas aspru. Probe adevărate, nu prostiile de care-ţi vorbesc popii şi teologii. Am să ţi le spun. Sufletul dumitale e tulburat; ai nevoie de credinţă...

Dar se întrerupse din nou şi zvârli ţigara cât putu mai departe, în praf. Doctorul Trandafir venea grăbit către ei.

— Părinte, îi strigă el departe. Dacă vrei, poţi veni să le vorbeşti oamenilor...

— Acum nu mai am chef. Nu mai sunt inspirat. Trebuia să mă lăsaţi să vorbesc atunci când voia Dumnezeu, nu când catadicsiţi dumneavoastră, medicii.

— Atunci plecăm, spuse doctorul.

în maşină, Ştefan aşteptă câtva timp, apoi îl întrebă:

— Ce fel de probe?

Bursuc întoarse capul şi-l privi mirat, ca şi cum nu l-ar fi înţeles.

— Te întrebam ce fel de probe ai avut despre existenţa lui Dumnezeu, vorbi Ştefan.

— Am să ţi le spun, dar nu aici; astea sunt lucruri de mare taină.

Apoi îl privi din nou multă vreme, scrutător, cu un zâmbet misterios pe buze, şi izbucni deodată.

— Vasăzică încercai să mă ispiteşti! exclamă el cu un aer de mare satisfacţie. Voiai să afli probele pe care-mi întemeiez credinţa! Cu alte cuvinte, te aşezai în locul meu; încercai să mă ispiteşti, pe mine, aşa cum te-am ispitit eu... Dar

427

NOAPTEA DE SÂNZIENE

eu ştiu să mă apăr, Viziru. Eu am darul. Pe mine diavolul nu mă dovedeşte. Eu îl ghicesc de departe, îl ghicesc cum vine să mă ispitească, şi îi strig: piei de lângă mine, Satana...

De-abia a doua zi la apusul soarelui au ajuns la Zinca. Cu un ceas mai înainte maşina lui Bursuc se despărţise de caravană şi pornise, singură, spre lunca Şiretului. Când s-au apropiat, au zărit de departe un grup de oameni adunaţi în marginea satului, parcă i-ar fi aşteptat. Bursuc strigă şoferului să oprească şi sări din maşină.

— Pe cine aşteptaţi? îi întrebă el.

Câtva timp, oamenii îl priviră intimidaţi, fără să scoată un cuvânt.

— Ne mor copiii, şopti târziu o femeie.

Dar vorbea cu greutate, căci îi căzuseră aproape toţi dinţii. Avea o faţă pământie, cu oasele străpungându-i pielea.

— Ni s-au prăpădit vitele, adăugă ea.

Parcă ar fi încercat să zâmbească; figura i se zbârci, luminându-i-se într-un chip neînţeles.

— Americanii, vorbi atunci cineva. Am auzit că vin prin sate şi aduc mălai... Bursuc îşi roti de mai multe ori privirile pe deasupra lor, nehotărât.

— Unde vă e preotul? întrebă el în cele din urmă.

— E bătrân, spuse cineva. Trage să moară.

— V-a pedepsit Dumnezeu! strigă Bursuc însufleţindu-se deodată. V-a bătut Dumnezeu pentru păcatele voastre.

Pocăiţi-vă, căci sunteţi prea păcătoşi. Aveţi mâinile pătate cu sânge!...

Unul câte unul, oamenii îngenuncheară tăcuţi, neîndrăznind să-şi mai înalţe privirile.

— Cum vreţi să vă ierte Dumnezeu dacă nu vă pocăiţi? strigă şi mai însufleţit Bursuc. Seceta asta e de la Dumnezeu. Spun unii şi alţii că e un fenomen solar — dar parcă soarele n-a fost făcut tot de Dumnezeu? Nu ascultă şi el de Dumnezeu?!...

Ştefan coborî din maşină şi, ocolind grupul de ţărani îngenuncheaţi, se îndreptă spre sat. Mergea tot mai repede, cu gura încleştată, privind înaintea lui. Se opri în faţa primei case şi strigă. Nu-i răspunse decât lătratul stins, nefiresc de blând, al unui câine pe care nu-l vedea. Aşteptă câtva timp, apoi se îndreptă spre gospodăria vecină şi intră în curte.

— E cineva acasă? întrebă.

Târziu, în dreptul uşii apăru o fetiţă cu părul foarte bălai şi ochii mari, speriaţi, pierduţi în orbitele adânc căscate.

îl privi lung, fără să scoată o vorbă.

— Bună ziua, spuse Ştefan. Aveţi o curte boierească, aici, la Zinca? Ai auzit de nişte cucoane bătrâne care au un conac?

MIRCEA ELIADE

428

429

NOAPTEA DE SÂNZIENE

Fetiţa continua să-l privească fix, parcă tot mai speriată.

— Nişte cucoane bătrâne şi o domnişoară tânără, Ileana? vorbi din nou Ştefan. Ileana Sideri? O domnişoară

frumoasă, oacheşă, cu părul negru? Care stă mai mult în străinătate?...

Apoi se întrerupse brusc şi se apropie de fetiţă.