vreme aşa, cu privirile pierdute, cu mâinile rezemate pe genunchi. Câteva vrăbii 341
NOAPTEA DE SÂNZIENE
prinseseră curaj şi începură să se joace chiar lângă ea, în pietriş. Târziu, Irina îşi ascunse obrazul în palme şi începu să plângă.
După vreo jumătate de ceas, se ridică şi porni din nou, parcă mai istovită, cu fruntea plecată. Se îndreptă spre locuinţa Ioanei. Când se apropie, simţi că i se înmoaie picioarele şi se rezemă de un zid. Oamenii alergau şi pe
aici agitaţi, parcă n-ar fi ştiut încotro s-o apuce, nici ce să facă. Treceau pe lângă ea fără s-o vadă. Soarele pătrundea mai greu prin pâcla de fum şi praf şi se auzeau claxoane şi ţipete stridente, de maşini brusc frânate, pe care Irina nu ştia unde să le caute, pentru că, în faţa ei, strada părea pustie. Se desprinse anevoie de zid şi porni strângându-şi cu deznădejde pumnii. La colţ, înţelese deodată. Pe locul unde se aflase casa Ioanei, şi alte multe case dimprejur, erau acum câteva movile fumegânde de cărămizi şi moloz care se revărsau până în mijlocul străzii. Grupuri de oameni urcau şi coborau peste ruine, clătinându-se, orbiţi de praf, împiedicându-se în fiare şi bârne, strigându-se în neştire şi acoperindu-şi apoi repede gura cu palma, ridicând la răstimpuri amândouă
braţele, însângerate, către cer.
Nu ştia de cât timp se afla acolo, îngenuncheată printre cărămizi, în mijlocul străzii. De mult nu mai vedea şi nu mai auzea nimic. îşi simţea doar câteodată gura foarte uscată şi încerca anevoie să înghită. Atunci parcă se deştepta şi, câteva clipe, zarva o copleşea din nou, revedea aceleaşi umbre agitându-se în pulbere şi descoperea lumânările stinse în faţa ei. Le reaprindea pe amândouă, apărându-le câtva timp cu palmele, până ce se stingeau din nou, fără ca ea să-şi dea seama.
Târziu, simţi că o trage cineva de braţ. Era un soldat, cu faţa plină de praf, şi Irina se ridică anevoie, culegându-şi dintre cărămizi lumânările stinse. Soldatul o conduse pe celălalt trotuar, în faţa unei case rămase în picioare. —
N-avem apă! auzi strigând în urma ei. Voi să se aşeze pe trotuar, dar pretutindeni erau numai ţăndări de geamuri şi moloz. Soldatul dispăruse şi Irina se îndreptă spre ruine. Parcă începuse să se întunece. Pe o targa improvizată
din scânduri se aflau câteva trupuri, pe jumătate acoperite cu o pătură. Irina îşi făcu cruce şi trecu mai departe.
Un camion cu soldaţi se oprise la intrarea străzii. Irina umblă aşa câtăva vreme, parcă ar fi căutat ceva, apoi se reîntoarse pe locul de unde plecase şi îngenunche din nou, printre cărămizi, şi reaprinse lumânările. Apoi, multă
vreme, nu mai văzu nici nu mai auzi nimic.
Când, târziu, redeschise ochii, văzu că una din lumânări arsese aproape în întregime. Scoase din buzunar o altă
lumânare, o aprinse, aprinse apoi şi pe cealaltă, care arsese numai pe jumătate, şi le ţinu pe amândouă între pumni, până ce simţi fierbinţeala flăcărilor. Atunci, ridicând brusc privirile, îl văzu de departe, înaintând împleticindu-se, în uniformă militară, dar fără chipiu, cu
MIRCEA ELIADE
342
faţa murdară, cu o tăietură însângerându-i obrazul, cu ochii pe jumătate închişi, îl văzu apropiindu-se, încercând să-şi ducă mâna la frunte, dar renunţând şi rămânând cu palma deschisă, foarte aproape de cap, nemaiştiind ce să
facă, până ce braţul începu să-i tremure şi atunci îl lăsă să cadă, neputincios. în clipa următoare îl văzu alergând spre ruine, împiedicându-se şi căzând. Dar se ridică repede şi porni mai departe, căţărându-se pe movila de cărămizi, ajungând până sus şi căzând din nou, şi continuând să înainteze în genunchi, cu amândouă mâinile răscolind printre cărămizi, până ce unul dintre soldaţi se urcă după el şi-l trase înapoi, în mijlocul străzii, susţinându-l de mijloc. Atunci Irina se ridică brusc, alergă spre el, îi prinse mâna şi i-o sărută.
— împărate! şopti ea.
Ştefan o privi lung, ca şi cum n-ar fi recunoscut-o.
— Sunt aici, amândoi, spuse el târziu, trecându-şi palma însângerată peste buze.
— împărate! şopti din nou Irina.
— Sunt aici, repetă el.
întoarse capul spre ruine. Câţiva soldaţi ridicaseră targa şi se îndreptau spre camion. Irina îi prinse braţul, dar el se smuci şi alergă făcându-şi loc printre grupurile care se strânseră în jurul camionului. îl văzu apoi reîntorcându-se pe ruine, coborând repede şi începând să dea la o parte cărămizile, scormonind molozul cu palmele, încercând să smulgă o bârnă. Se apropie de el şi-i puse mâna pe umăr, dar el continua să lucreze gâfâind, ca şi cum n-ar fi simţit-o.
— Nu sunt aici, spuse Irina. Nu e casa asta...
Ştefan ridică fruntea şi privi în toate părţile, rătăcit. Irina întinse mâna şi-i arătă casa din faţă, numai pe jumătate dărâmată. Ştefan o privi lung, concentrat, apoi privi la dreapta, la stânga şi din nou la dreapta spre capătul străzii, ca şi cum ar fi încercat, într-o supremă încordare, să se orienteze.
— Unde sunt? întrebă el.
— Nu mai sunt aici. Au plecat...
— Spune-mi unde sunt, şopti el sugrumat. Irina, spune-mi unde sunt! adăugă prinzându-i braţul şi strângându-l cu putere. Irina! o imploră strângându-i şi mai tare braţul. Irina!
— Au plecat, spuse ea târziu, fără să-şi ridice privirile. S-au împărtăşit azi-noapte şi azi-dimineaţă au plecat.
Ştefan îi lăsă braţul şi o privi din nou lung, trudindu-se să înţeleagă.
— Ce s-a întâmplat? întrebă. Ce?
— E Pastele, spuse foarte încet Irina. E săptămâna luminată...
Sună de câteva ori, scurt. îi deschise Adela.
— Nu primeşte pe nimeni. S-a închis de ieri în cameră şi nu primeşte pe nimeni. N-a mâncat nimic...
Irina intră. Pe un scaun, în coridor, aştepta Biriş cu o ţigară neaprinsă între buze. îi strânse mâna zâmbind şi, condusă de Adela, se apropie de uşa din fundul coridorului. Rămase câtva timp nemişcată, ţinându-şi răsuflarea.
— Sunt eu, Irina, şopti.
începu să aştepte, cu fruntea foarte aproape de uşă.
— Sunt Irina, repetă ea mai tare.
Auzi cum răsuceşte cheia şi intră. Ştefan era în mijlocul camerei, îmbrăcat civil, dar fără cravată. Nu se bărbierise de câteva zile. Tăietura de-a lungul obrazului începuse să se vindece. Irina se îndreptă spre el şi-l sărută. Ştefan o privi lung, fără nici o expresie, apoi se întoarse la fereastră. Cerul era înnourat, dar nu a ploaie.
