De emoţie, de frică, îşi prinse capul în palme şi începu să plângă. — ... Am fi putut înţelege multe lucruri neînţelese, spuse Ştefan din celălalt capăt al salonului.
De-atunci, Gheorghe Vasile nu mai avea astâmpăr. Aştepta uneori ceasuri întregi, în dosul perdelelor, venirea lui Ghedem, şi când îşi pierdea răbdarea ieşea pe stradă să-l întâmpine. în primele zile ale lui decembrie începuse să
ningă, şi foarte curând zăpada se aşternuse înaltă, troienind curtea. Nopţile se lăsau din ce în ce mai devreme, şi oraşul se cufunda în întuneric, căci de curând fusese reintrodus camuflajul. Gheorghe Vasile ieşea imediat după
cină, fără să-l simtă nimeni, şi se înfunda în întuneric. încuia întotdeauna uşa de la odaia lui, pentru că, întorcându-se o dată pe neaşteptate acasă, găsise pe Gherghina şi Irina acolo, la el, şi înţelesese repede că
Gherghina deschisese pe rând toate dulapurile, căutând parcă ceva anume, pe care, până la urmă, nu-l găsise.
Umbla multă vreme până să găsească un taxi liber. Apoi se ducea la locuinţa anticarului din strada Academiei.
Purta sub palton, prinsă cu o curea petrecută pe umăr, un fel de traistă încărcată cu lucruri. Când ieşea de la anticar, se oprea în întuneric, ca să-şi ascundă pachetul cu bancnote, apoi căuta o cârciumă şi rămânea acolo câteva ceasuri.
Odată, întorcându-se mai devreme acasă, găsi în salon pe Gherghina, Irina şi Ioana. Erau aşezate toate pe scăunele în faţa sobei, ascultând pe un bărbat slab, aproape chel, care le vorbea în picioare. — Dumnealui e profesor de filosofie, spuse Gherghina. E prietenul Ioanei şi al lui Viziru. — Biriş, se prezentă el cu un zâmbet care i se păru ironic, şi-i întinse mâna. M-am învrednicit, în sfârşit, şi eu să văd colecţiile profesorului Antim.
Doamna Vădastra îmi făcuse cinstea să mă invite mai de mult, dar nu prea aveam timp. Acum, că suntem în vacanţă... Era în săptămâna Crăciunului. învăţătorul se aşeză intimidat pe un scaun, privindu-i pe rând, ca şi cum ar fi aşteptat să i se facă o comunicare importantă. Se auziră atunci bătăi sfioase în geam. — Sunt copii cu steaua, spuse doamna Ivaşcu. M-au înnebunit. Parcă tot la noi nimeresc. Nici nu mai am ce să le dau...
Se ridicase brusc şi pornise spre uşă, dar Gheorghe Vasile, cu un gest împăciutor, întinse mâna s-o oprească, zâmbind. — Prim'ţi steaua? se auziră glasurile de la fereastră. — Să poftească, să poftească, făcu bine dispus dintr-o dată învăţătorul. Se ridică repede şi apropiindu-se de geam le strigă: — Intraţi băieţi! Apoi, întorcându-se către grupul de lângă sobă, adăugă: — Sărbătorile sunt sufletul poporului nostru ! ... Gherghino, să le dăm nişte vin. Fac eu cinste. Am bani...
Unul câte unul, sfioşi, băieţii pătrunseră în coridor, şi doamna Ivaşcu îi scutura pe toţi de zăpadă cu o măturică, apoi îi punea să-şi şteargă bine tălpile de preş, controlându-i pe fiecare. Aveau o stea mare, pe care abia acum o aprinseră; din cauza camuflajului nu se încumetaseră să umble cu ea luminată. Se strânseseră în dreptul uşii şi începură: Steaua sus răsare, ca o taină mare... Irina îşi adusese copilul şi-l ţinea de mână. Biriş asculta cu ţigara stinsă în colţul buzelor, cu amândouă mâinile în buzunare. Gheorghe Vasile clătina din cap, luptându-se greu cu melancolia. — Sărbătorile noastre naţionale! exclamă el când băieţii sfârşiră cântecul. Cine ştie ce-o mai fi la anul... Ioana voise atunci să plece. — Staţi, doamnă consilier, să beţi un pahar cu vin cu noi, că Dumnezeu ştie ce-o mai fi cu noi la anul... Ieşi repede pe coridor şi se îndreptă spre bucătărie, să aducă vin. Băieţii începură un alt cântec. — Vai de-ai noştri, săracii, spuse Gheorghe Vasile întorcându-se cu două sticle şi începând să umple paharele. Mor cu miile pe front... Simţise privirile Irinei pironite asupra lui şi ridică mirat capul. Irina îi făcu
semn. Ioana privea în gol, peste grupul colindătorilor, jucându-se sfios cu verigheta, tot învârtind-o în jurul degetului. Avea o rochie gris-perle, şi lui Gheorghe Vasile i se păru foarte elegantă — şi totodată foarte frumoasă, aşa cum stătea în bătaia lămpii, cu părul ei blond-roşcat pieptănat fără să ţină seamă de moda anului, puţin ridicat deasupra tâmplelor şi căzându-i apoi pe ceafă, cu ochii ei mari, căprui, aproape aurii, privind toate lucrurile fără
nici o intensitate, ca şi cum nu le-ar fi văzut, cu figura ei prelungă şi palidă, contrastând cu umerii obrajilor uşor fardaţi, învăţătorul rămase încurcat, cu sticla în mână, dar pentru că în clipa următoare băieţii îşi încetară
cântecul, ridică paharul plin foarte sus şi strigă, cu gravitate: — Trăiască România ! Trăiască eroica armată
română !...
Puţine zile în urmă, Biriş revenise întovărăşit de un bătrân înalt, slab, cu părul foarte alb, înfăşurat într-o enormă
şubă îmblănită. Nu voise să şi-o scoată, Şi-şi păstrase şi şalul în jurul gâtului. Se oprea în faţa tablourilor, se dădea un Pas înapoi ca să le privească mai bine, apoi se apropia mult de tot, lipindu-şi obrazul de ramă şi cercetând colţurile pânzei. — La mulţi ani, domnule profesor! strigase Gheorghe Vasile din prag. Anul nou 1944... Dar se întrerupse încurcat, dând cu ochii de bătrân. — Domnul Goangă, de la Muzeul Naţional, îl prezentă
MIRCEA ELIADE
332
Biriş. M-a rugat Irina să-l aduc, ca să evalueze colecţia... — Nu mai e ce-a fost, spuse expertul. S-au rătăcit multe lucruri... Apoi îşi continuă cercetarea, plecându-se asupra vitrinelor, clătinând capul, trecând mai departe cu acelaşi aer decepţionat. — Ştiam de nişte manuscrise vechi şi de o colecţie de scrisori, vorbise el târziu, reîntorcându-se din fundul salonului. — O parte sunt la mine, în birou, spuse Gheorghe Vasile cu oarecare greutate căci îşi simţea gura uscată, îl conduse la el şi deschise bibliotecile cu geamuri cu o mână care-i tremura din ce în ce mai tare. Biriş îl urmase fără să spună un cuvânt. Expertul se aşeză în fotoliu şi începu să examineze cărţile una câte una. Pe nesimţite intrase în odaie şi Irina. — Nici o veste, şopti ea apropiindu-se de Biriş. Nu ştiu ce să mai mă fac. Mi-e teamă să nu se întâmple ceva cu Ioana... Expertul se ridica la răstimpuri şi se apropia tăcut de altă bibliotecă. — Dar nu găsesc colecţia de scrisori, spuse el târziu apropiindu-se de dulapul închis cu lacăt, în care Gheorghe Vasile îşi adunase volumaşele „Bibliotecii pentru toţi". — Asta e biblioteca mea personală, spuse învăţătorul descuind cu oarecare greutate lacătul. Toţi se opriră în faţa dulapului, aruncându-şi ochii pe titluri, la întâmplare. Apoi expertul ridică din umeri şi ieşi, urmat de Biriş. — Ce înseamnă drăcovenia asta? se adresă mâniat Gheorghe Vasile Irinei. — Nu mai avem bani, spuse ea, şi mama vrea să vândă din lucruri.
Nu mai avem deloc bani...
în iarna aceea observase adesea, cu mâhnire şi indignare, că se împuţinau tablourile din salon. — Le-am vândut, spunea doamna Ivaşcu. Au mai rămas acum douăzeci şi şapte. Le-am numărat... Şi într-o zi văzuse că fiecare tablou avea un număr prins cu pioneză în partea de jos a ramei. într-o seară o surprinsese pe Irina îndreptându-se spre odaia ei, încărcată cu o seamă de obiecte din vitrine îngrămădite unul peste altul într-un coş de rufe. — Sunt pentru Gheorghiţă, când o fi mare. Mi-a spus mama să le pun deoparte. Că restul, o să le vindem... Iar când pătrundea în salon, întâlnea întotdeauna pe cineva. Doamna Ivaşcu îşi petrecea acum cea mai mare parte din timp acolo, pe canapea, făcând pasienţe la o măsuţă joasă sau croşetând. Când nu era, o găsea pe Irina, cu fruntea lipită de geam, privind zăpada sau aşezată pe covorul de lângă sobă, jucându-se cu băiatul. Uneori dădea cu ochii de Ioana. Nu i se auzea niciodată glasul. — Veşti bune, a scris Ştefan! i-a strigat odată Irina. — I-a scris şi lui Răzvan, a adăugat Ioana zâmbindu-i. Şi l-a mirat strălucirea privirilor ei: arzătoare, dense, senine. — Fata asta are să înnebunească, o auzise, cu câteva seri mai înainte, pe Gherghina vorbindu-i Irinei. Când o mai veni, ia-l pe Viziru deoparte şi spune-i să-şi bage minţile în cap. Să mai lase frontul şi să rămână aici, lângă nevastă şi copil.
S-a mai pomenit aşa ceva: cogeamite director de minister, voluntar în Rusia de doi ani ?!...
într-o noapte, deschisese cât putu mai încet uşa de la camera lui şi se îndreptase spre salon, călcând în vârful picioarelor. Dar o găsise pe Irina în
333
NOAPTEA DE SÂNZIENE
prag, parcă l-ar fi aşteptat. — Nu mi-e somn, îi spuse. Haide înăuntru, că poate e mai cald... Intraseră amândoi în salon şi se aşezară lângă sobă. Mai era încă jăratec sub stratul gros de cenuşă şi Irina îl răscoli cu cleştele.
Gheorghe Vasile o privea tăcând; nu ştia cum să înceapă şi ce să spună. — Ce-o fi vrut Viziru să afle despre maiorul Băleanu? întrebă el deodată. — L-a făcut colonel acum. L-au transportat aici, la Spitalul Militar, dar l-au făcut colonel, vorbi Irina. Am aflat-o de la Ioana: i-au telefonat de la spital să întrebe dacă s-a întors Ştefan. I-au spus că telefonează din partea locotenent-colonelului Băleanu... — L-au înaintat în grad, care vasăzică, spuse gânditor Gheorghe Vasile. Trebuie să fie un mare erou... — E tot în spital, continuă Irina. Probabil că e greu rănit. Nu ştia că Ştefan s-a reîntors pe front... Acum e în Crimeea, adăugă foarte încet. Şi iar n-a mai scris cam de mult...
Se plecă să caute un lemn şi, după ce răscoli din nou cenuşa, îl lăsă să ardă peste jăratec privind cum i se aprinde coaja. — Mă întrebase Ştefan ce faci cu banii, reluă ea fără să-şi ridice ochii. Atunci nu ştiam ce să-i răspund.
Dar am văzut că ai adunat un dulap întreg cu cărţi. E frumos... — Am să fac o Fundaţie, începu dârz Gheorghe Vasile ridicând fruntea. O Fundaţie pentru popor, ca să ducă lumina la sate. Să rămână nemuritor numele marelui
dascăl al neamului, Iancu Antim. — Păcat că nu mai avem bani, spuse încet Irina. Iar suntem în urmă cu impozitele. Mama crede că va trebui să închiriem o parte din casă...
Gheorghe Vasile tăcu multă vreme, ca şi cum ar fi aşteptat să mai adauge ceva Irina. în cele din urmă, văzând că
nu mai spune nimic, oftă adânc şi se ridică, îndreptându-se agale spre uşă. Lemnul se aprinsese şi ardea acum cu o flacără vie, roşie-albastră. — Mi-e teamă de Ioana, începu deodată Irina. Nu i-a mai scris Ştefan. Eu i-am spus: împăratul e bine, să n-ai nici o grijă... Gheorghe Vasile se oprise în mijlocul salonului. — Eu i-am spus, continuă
Irina cu un fel de deznădejde în glas, fără să-şi ridice privirile de pe flacără, eu i-am spus...
O întâlnea de-atunci de câte ori, nopţile, sau chiar foarte târziu, către dimineaţă, încerca să pătrundă în salon, să
mai culeagă lucruri din vitrine. Parcă-l simţea de departe, cu mult timp înainte ca el să se scoboare din pat şi, cu infinite precauţii, să-şi pună paltonul pe umeri şi să deschidă uşa, fără zgomot, cu o mică lanternă de buzunar în mâna stângă luminându-i drumul. La capătul coridorului sau în faţa salonului îl întâmpina Irina, palidă, fantomatică, plimbându-se încet, prin întuneric, cu mâinile la spate. — Nu mi-e somn, îi Şoptea. Nu pot dormi...
El stingea încurcat lampa electrică şi rămâneau amândoi, în întuneric, faţă în faţă, fără să spună un cuvânt, încercând să ghicească ce are de gând să facă celălalt, până ce, tulburat, Gheorghe Vasile MIRCEA ELIADE
334
I
aprindea lanterna şi o măsura de sus în jos. Era îmbrăcată cu o rochie veche, de casă, şi uneori avea un şal decolorat de lână pe umeri. — S-a făcut frig, spunea, încercând să zâmbească în bătaia lămpii. Apoi adăuga, în şoaptă: — Umblă încet, să nu trezeşti copilul... Să nu răceşti, mai spunea ea, văzând că socru-său era cu picioarele goale în papuci. Du-te repede şi te culcă...
