MIRCEA ELIADE
316
317
NOAPTEA DE SÂNZIENE
— Mie îmi plac, spuse Ştefan. îmi plac azulejos... Ileana îi prinse repede mâna pe deasupra mesei.
— încă nu-mi vine să cred, spuse.
Orchestra începu, şi tăcură amândoi. Curând toate mesele fură ocupate. Mâncau liniştiţi, privindu-se la răstimpuri. Când încetă orchestra, desluşiră în jurul lor vorbindu-se englezeşte. De la o altă masă, mai depărtată, răzbea uneori un cuvânt german.
— De ce te-ai întunecat? îl întrebă. Ştefan zâmbi, şi-i luă mâna.
— Iartă-mă, a fost fără voia mea. M-am trezit deodată în istorie, mi-am adus aminte că suntem în război...
— Ştefan! şopti ea aproape cu deznădejde. Mi-ai făgăduit. Măcar în seara asta...
— Iartă-mă... Mi-am adus aminte că ai noştri mor pe front, în Rusia, mor cu miile, de frig, de gloanţe... Şi că eu fac parte dintr-o Comisie economică în care Vidrighin va lua un comision de câteva sute de mii de escudos, şi că
nu pot face nimic, nimic!
— Ştefan! îl imploră ea.
— ... Nu pot face nimic! Că dacă m-aş retrage din Comisie, Vidrighin va lua un comision de zece ori mai mare, şi până la urmă nu va ajunge nici un transport în ţară... Şi eu nu pot face nimic, nimic!...
îşi trecu mâna pe frunte, rătăcit.
— Vorbesc prostii! adăugă, încercând să zâmbească. Ileana îl privea.
— Mi-era mereu teamă că am să mă trezesc. Mă întrebam ce s-ar mai putea întâmpla ca să mă trezesc şi de data aceasta. Nu mă gândisem la război. Vorbim în fiecare zi de el, ne-am obişnuit cu el. într-un anumit sens, îl uitasem... Dar a trebuit să-ţi aminteşti tu de el, în ultima seară a anului... în prima seară pe care am crezut că ai s-o petreci cu mine...
— Nu scăpăm niciodată de istorie! încercă el să glumească. A ajuns până aici, la Palace Hotel din Bussaco, până
în acest fost castel regal ridicat pe colină, ascuns în pădure, păzit de neutralitatea întregii peninsule iberice!...
Dar Ileana ghici cât era de crispat şi-şi plecă privirile. Orchestra se opri iar. Un bărbat înalt, brun, în frac, se urcă
pe estradă şi anunţă programul de revelion. Când coborî, de la câteva mese se auziră aplauze, repede acoperite de orchestră. Se cânta When they begin the beginning...
— Lajondra, începu deodată Ştefan zâmbind, toate orchestrele din restaurante începeau cântecul ăsta îndată ce se anunţau alarmele aeriene...
După ce coborâră ultima terasă, intrară în întuneric. — Pentru că mai avem numai un ceas până la miezul nopţii, începu Ileana, trebuie să-ţi spun adevărul. Nu ne-am întâlnit întâmplător, aşa cum te-am lăsat să crezi. Am voit eu să ne întâlnim. Mă hotărâsem mai de mult să nu mă mai duc la Madrid, dar, evident, n-am spus la nimeni.
Toată lumea mă ştie la Madrid. Eu am coborât la Entrocamento şi m-am suit în trenul pentru Coimbra. Ştiam că
ai să vii şi tu, deşi nu ştiam când. Dar îmi închipuiam unde te pot găsi. Şi te-am lăsat să crezi că m-ai găsit tu. îmi închipuiam că ai să vii la fântâna lui Ines de Castro şi te-am aşteptat acolo în fiecare zi. Veneam de dimineaţă şi nu plecam decât când se însera. Le-am spus că vreau să scriu ceva despre Ines. Un tânăr s-a oferit să-mi explice, cu de-amănuntul, povestea: cum şedea Ines pe piatră, aşteptând scrisoare de la Don Pedro şi cum îi trimitea scrisorile într-o cutiuţă pe care o lăsa s-o poarte apele izvorului. Şi celelalte... L-am rugat să mă lase singură, ca să mă pot inspira. Cred că l-am jignit, dar m-a lăsat în pace... Eram sigură că ai să vii. Aşteptam sub arborele acela bătrân, lângă izvor. Mirosul acela de frunze veştede, umede, putrede... Te-am recunoscut de departe. îmi bătea inima, de mi-era teamă că ai s-o auzi şi tu. Dar m-am prefăcut că nu te văzusem, că eram pierdută în gândurile mele...
Sărutând-o, îi simţi buzele fierbinţi şi umede, dar obrazul îi era îngheţat.
— Ar trebui să intrăm, îi spuse. Ţi-e frig.
— Mi-e frică, vorbi ea repede. Mi-e frică de tine la lumină, printre oameni. Te pierd. Te trezeşti şi uiţi de mine.
îmi place aici, în întuneric, între arbori, numai noi doi, singuri. în pădure simt că poţi să fii al meu. Te-am regăsit aici, în întuneric, printre arbori.
Se auzeau, la răstimpuri, parcă aduse de vânt, orchestra şi larma din sala de bal.
— Ce frumoasă eşti! murmura el încet, ce frumoasă eşti!... îşi lăsa palma să-i alunece pe trupul ei gol şi fierbinte.
— Cât te-am dorit de mult! spunea. Mi-era dor de trupul tău, de căldura ta... Te visam şi mă trezeam spunându-mi că nu poţi fi atât de frumoasă... Te-am ghicit de când te-am îmbrăţişat întâia oară şi niciodată nu te-am mai putut uita de-atunci. Mi-era dor de gura ta. Aş fi vrut să te mai pot săruta o dată, o singură dată, lung, prinzându-ţi gura toată, fără să te mai las să respiri, până ai fi căzut... Până ai fi căzut...
îl trezi bătăile tot mai puternice în uşă. „Nu e aici! îşi aminti. E un adventist. vinde Biblii..."
MIRCEA ELIADE
318
319
NOAPTEA DE SÂNZIENE
— Cine bate? ţipă trezindu-se deodată, speriată, Ileana.
— Nu e la noi, spuse el în tinzând mâna prin întuneric ca s-o mângâie. Ileana se ghemui repede lângă el.
— Mi-a fost frică! şopti. M-am speriat! Aprinde, te rog, lumina. Bătăile se auziră din nou, depărtate, dar parcă
