310
se vorbeşte, ce se plănuieşte. în afara marilor secrete de stat, nu există secrete care, până la urmă, să nu transpire; în anumite cercuri, cel puţin. Pe noi ne interesează asemenea secrete... De aceea, ar fi bine să întâlneşti pe această domnişoară Zissu, să te împrieteneşti cu ea, să-i vorbeşti de simpatiile dumitale anglo-americane...
Ileana simţea că roşeşte mai mult.
— ... O poţi invita aici, la dumneata, continuă el cu o sacadată monotonie, şi poţi invita chiar anumiţi cavaleri, bărbaţi distinşi... Nu e nevoie ca invitaţii dumitale să fie totdeauna de partea Axei, adăugă zâmbind.
La plecare, se mai opri o data în faţa uşii.
— Mai e ceva, spuse. Mâine soseşte Vidrighin, din Chile. Este noul nostru consilier economic. A fost la Tokyo, a fost în Chile. Este cineva foarte bine... Mă duc să-l întâmpin în port, împreună cu Costescu şi am să te rog să vii şi dumneata. Soţia lui, doamna Vidrighin, e norvegiană şi nu ştie româneşte...
Câteva săptămâni în urmă, pe la sfârşitul lui noiembrie, află întâmplător de apropiata sosire a unei Comisii economice, care trebuia să organizeze cumpărăturile de sizal, wolfram şi, în secret, cauciuc. în aceeaşi după-amiază Duma îi întinse o listă de nume.
— Cunoşti pe vreunul dintre ei? o întrebă fără să-şi ridice ochii. Ileana începu să parcurgă lista şi păli brusc.
— Pe Ştefan Viziru, spuse după ce-şi umezi buzele. Dar îl ştiam pe front, în Rusia...
— I s-o fi urât şi lui pe front, vorbi Duma ridicându-se. Mai ales că acum s-a făcut cam frig...
— O fi rănit, şopti Ileana, absentă.
— ... Unde mai pui că aici, la Lisabona, în afară de diurna împărătească, mai e rost şi de un comision. Cunoşti şi dumneata sistemul.
Ileana roşi şi-l privi provocator, în ochi.
— Dumneata, însă, nu-l cunoşti pe Ştefan Viziru. Dacă l-ai fi cunoscut, nu ţi-ai fi îngăduit o asemenea aluzie.
Duma izbucni în râsul lui tăcut şi deschise casa de fier.
— Vasăzică numai pe ăsta îl cunoşti? o întrebă aşezându-şi cu atenţie dosarele. Cu atât mai bine. Ţi-l dau în
grijă. Ţine-te după el. Arată-i oraşul, du-l prin baruri...
— Viziru cunoaşte destul de bine Lisabona, îl întrerupse Ileana.
— Ştiu. A fost astă-iarnă aici. A stat mult; cam prea mult chiar. Nu se mai îndura să plece... Şi m-am tot întrebat: de ce, oare? Numai din cauza Stellei Zissu?
311
NOAPTEA DE SÂNZIENE
Ileana îşi simţi tot sângele în obraji şi începu să desfacă, tremurând, pachetul cu ţigări. Duma închisese casa de bani şi se întoarse spre ea.
— Sau poate nici asta nu ştiai? o întrebă zâmbind cu o exagerată mirare. Atunci, nu eşti deloc curioasă să asculţi ce se vorbeşte în jurul dumitale... Şi tocmai legătura aceasta mi se pare interesantă, reluă după o scurtă tăcere.
Interesantă şi chiar suspectă. Că doar nu numai pentru ochii frumoşi ai domnişoarei Zissu a rămas el aici aproape o lună de zile. Domnişoara asta vedea fel de fel de lume. Era cu adevărat o mondenă. Nu ca dumneata... Zic era, pentru că din nefericire, a plecat alaltăieri... Şi-a găsit, în sfârşit, un loc pe clipper, şi-a plecat în America...
în preajma Crăciunului, intrând într-o dimineaţă la Legaţie, ghici că sosise Comisia. Câteva geamantane şi saci de curier se aflau într-un colţ al culoarului. Ileana se opri o clipă să-şi potolească bătăile inimii, apoi se îndreptă
cu o stăpânită indiferenţă spre biroul lui Duma. Din biroul secretarului de Legaţie se auzeau voci bărbăteşti.
încetini pasul şi inima începu din nou să-i bată. Uşa se deschise brusc, în stânga ei, şi în prag apăru Ştefan.
— Bună dimineaţa! îi spuse el cu un glas oarecare. Ce mai faci?
— Bine. Dar tu ce faci?!
— Bine. Puţin cam obosit... Dar de când v-aţi mutat aici, în San Mamede?
— De câteva luni. Vechiul local devenise neîncăpător.
— Cred şi eu. V-aţi înmulţit de când am plecat. începeţi să semănaţi cu o Ambasadă...
S-a întâmplat ceva cu el, înţelese atunci, deodată. îmbătrânise. Era mai slab şi figura întreagă parcă i se schimbase. Câteva fire de păr cărunt la tâmple. Ţinea pleoapele foarte apropiate, ca şi cum l-ar fi durut lumina.
Parcă nici glasul lui nu mai era acelaşi.
— Sper să ne mai vedem pe-aici, adăugă el bătând-o pe umăr. Poate luăm odată masa împreună...
— Cum vrei tu, spuse Ileana zâmbind.
în ziua de Crăciun, îi telefonase de mai multe ori la hotel, fără să-l găsească, îşi lăsase numărul şi după miezul nopţii auzi sunând telefonul. Ridică tulburată receptorul.
— Sărbători fericite! îi spuse el.
— Sărbători fericite! şopti. Te-am aşteptat toată ziua. Credeam că poate ai să-ţi aduci aminte de mine...
— Când vrei să ne vedem? o întrebă.
