MIRCEA ELIADE

386

387

NOAPTEA DE SÂNZIENE

Biriş ridică din umeri, plictisit. Mai ales în seara aceea îi era silă să discute de Bursuc. Din cauza lui îşi rărise iarăşi vizitele pe la cafenea. De cum îl zărea intrând, şi către orice masă s-ar fi îndreptat, Bursuc îi făcea semn cu mâna. Conquistadorl striga el, tare. Conquistador\ Apoi izbucnea în râsul lui grof j vulgar, insuportabil, şi-l arăta tuturor celor de la masă, îl arăta întinzând braţul, fără nici o jenă, şi apoi, plecându-şi puţin capul, începea să le vorbească în şoaptă, întrerupt doar de propriile lui accese de râs sau de hohotele celorlalţi.

— Spunea că singur Bibicescu, din toată intelectualitatea românească, a înţeles încotro se-ndreaptă Istoria. Şi mai spunea că i se va da direcţia Teatrului Naţional.

Biriş ridică din nou din umeri. Din fericire, intră doamna Porumbache aducând pe tavă câteva felii de şuncă şi mezeluri şi o sticlă cu vin.

— Mi s-a urât mâncând singur, se scuză încă o dată Ştefan.

Dar şi în acea seară mânca tot singur, cu tava aşezată pe o măsuţă, ascultând pe doamna Porumbache povestind despre aventurile învăţătorului, despre spargerile din cartier şi oamenii găsiţi morţi în zăpadă. A vorbit numai ea, aproape tot timpul. După ce-a ieşit, luând tava, Biriş s-a ridicat repede şi s-a dus după ea, s-o mai roage încă o dată să nu asculte la uşă.

— Când mă întorc de la Băleanu, începu deodată Ştefan, parcă mă trezesc şi, câtva timp, îmi dau seama ce se întâmplă cu mine. Dar asta durează foarte puţin. Zece-douăzeci de minute şi apoi mă pierd din nou. Mi-e greu să-ţi explic. S-a întâmplat ceva cu mine. Am impresia că, de la un moment dat, m-am rătăcit. Până la o anumită

dată am trăit o viaţă pe care o simţeam că era viaţa mea — şi după aceea am apucat pe o altă cale, m-am rătăcit, am trăit o viaţă străină, viaţa altuia...

Biriş îl asculta fără chef, posomorât. îşi amintise din nou de Bursuc. îl bătuse o dată pe umeri, în văzul tuturor, ca şi cum l-ar fi felicitat pentru un act extraordinar. „Eşti vrednic! îi strigase. Te alături celor vrednici!"

— Nu ştiu cum să-ţi explic, continuă Ştefan. Parcă toate mi s-ar trage dintr-o seară de vară de acum nouă ani, din seara de Sânziene din 1936. E absurd, dar uneori am impresia că din momentul acela m-am rătăcit, că de-atunci n-am mai trăit viaţa mea...

— Toată lumea are aceeaşi impresie, îl întrerupse Biriş. După o anumită vârstă, toţi oamenii au impresia că au naufragiat, că şi-au ratat viaţa, că au trăit o viaţă idioată, absurdă — o viaţă care nu putea fi a lor, care nu putea fi decât viaţa altuia. Pentru că avem o părere prea bună despre noi înşine şi nu putem crede că dacă am fi trăit într-adevăr viaţa noastră, ea ar fi putut fi atât de idioată...

Privindu-l cum îl ascultă, cu capul puţin plecat înainte, cu ochii strălucitori şi un fel de zâmbet nevăzut luminându-i faţa, lui Biriş i se păru că se întoarce

cu mulţi ani în urmă, pe vremea discuţiilor lor despre Partenie şi despre Timp, si se simţi înduioşat şi întristat totodată.

— Ai dreptate. Dar nu mă refeream la sentimentul acesta, general uman, de ratare. Cu mine cred că s-a întâmplat altceva...

îşi trase scaunul mai aproape de sobă şi mai aproape de el.

— Eram la minister, începu, şi-mi vedeam de treabă. Era o zi senină de vară. Nu ştiu cum mi-au căzut ochii pe calendarul de pe birou şi am văzut că era 23 Iunie. „Solstiţiul de vară", mi-am adus aminte. Şi am simţit deodată

cum începe să mi se bată inima şi mă cuprinde dorul de a revedea locurile pe unde copilărisem la Băneasa. Vreau să-ţi mai spun că niciodată nu mă simţisem ispitit de a pleca de la minister ca să mă plimb în pădure. Asta mi s-a întâmplat o singură dată, în după-amiaza de Sânziene din 1936. Şi atunci, în pădure, am întâlnit-o pe Ileana.

Parcă m-ar fi atras acolo, sau poate eu am atras-o. Ce i-ar fi venit unei fete tinere şi frumoase să se plimbe atât de departe, singură, în pădurea de la Băneasa?

Şi-o aminti şi Biriş, şi parcă i se făcu deodată dor s-o mai vadă, s-o mai audă vorbindu-i. I se păru că trecuseră

foarte mulţi ani de la ultima lor întâlnire. Parcă nu era numai un număr oarecare de ani, patru sau cinci, pentru că

nu mai ştia nici el bine câţi trecuseră — ci parcă l-ar fi despărţit altceva de acel timp beatific dinaintea războiului, parcă ar fi intervenit o ruptură şi un gol imens s-ar fi întins între viaţa lui de-acum şi anii aceia când o vedea pe Ileana în faţa lui, cu mâinile la spate, scuturându-şi la răstimpuri buclele, privindu-l cu ochii ei verzi, zâmbindu-i.

— Uneori, continuă Ştefan, parcă mă trezesc şi înţeleg că de-atunci viaţa mea şi-a pierdut înţelesul. Parcă nici n-ar mai fost viaţa mea. Nu ştiu cum să-ţi explic. De-atunci, totul a fost fals, artificial. Am fost trăit de evenimente, am fost purtat de o viaţă care nu era a mea...

Fără să înţeleagă de ce, Biriş se simţise deodată tulburat şi îşi căută repede de lucru. îngenunche în faţa sobei şi concentrat, fără grabă, începu să răscolească jăraticul. în cele din urmă, aşeză cu grijă un lemn gros.

— ... Şi totuşi, lucrurile nu sunt atât de simple. Sentimentul acesta că mi-am pierdut viaţa, rătăcindu-mă şi trăind viaţa altuia, se completează cu un alt sentiment, de culpabilitate. Adesea mă simt răspunzător de moartea lui Partenie şi a Ioanei. îmi spun că dacă n-aş fi intervenit în viaţa lor, ei ar fi trăit poate şi astăzi, şi ar fi fost fericiţi.

în orice caz, şi-ar fi trăit viaţa care le fusese ursită. Dar, fără voia mea, am intervenit în viaţa lor. Ioana m-a confundat într-o zi pe stradă şi pe urmă a stricat logodna. Dacă m-ar fi întâlnit câteva săptămâni mai târziu, e foarte probabil că nu m-ar fi confundat. I-ar fi spus, cel mult: >,Am întâlnit astăzi un om care-ţi seamănă

extraordinar..." Şi el, Partenie, i-ar fi răspuns: „Da, îl cunosc. L-am zărit şi eu de câteva ori..." Şi lucrurile ar fi MIRCEA ELIADE

388

rămas aici. Ei şi-ar fi trăit viaţa lor. Iar eu, trei ani în urmă, aş fi întâlnit-o pe Ileana şi mi-aş fi trăit viaţa mea...

— Dar de unde poţi fi tu sigur că ai fi întâlnit-o? îl întrebă Biriş ca şi cum s-ar fi trezit.

— Cred că aş fi întâlnit-o. Ceea ce am simţit în seara aceea de Sânziene nu se poate explica altfel. Probabil că

Ileana era femeia care-mi fusese ursită. Dar eu nu mai eram liber. Eu mă grăbisem şi luasem femeia ursită altuia.

Le-am stricat viaţa lor şi am stricat şi viaţa Ilenei. în cele din urmă, pe ei i-am omorât, iar pe Ileana am pierdut-o.

Nu mai ştiu ce s-a întâmplat cu ea...

Biriş îşi aminti din nou de ea. Şi parcă se simţea tot mai atras de acel gust nelămurit al anilor dinainte de război.

Fără să-şi dea seama, zâmbi.

— în orice caz, asta ar explica ce se întâmplă cu mine, de ce nu mai am de mult sentimentul că trăiesc viaţa mea, că trăiesc într-un fel de vis, absurd, la care nu pot participa. Multă vreme am crezut că întâlnirea cu Ileana ar fi avut un alt rost: să mă înveţe cum să iubesc două fiinţe în acelaşi timp, să descopăr o nouă şi mai adevărată

categorie a dragostei, apropiată de dragostea sfinţilor, care pot iubi, deodată, o infinitate de oameni. Dar e probabil că lucrurile acestea mi le spuneam ca să mă liniştesc. Era, probabil, doar o încercare desperată a mea ca să-mi înţeleg situaţia, să găsesc un sens unei iubiri cu care nu ştiam ce să fac...

Câtva timp tăcu, încurcat. Deodată sări în picioare şi-i întinse mâna.

— Iartă-mă, îi spuse în şoaptă. Sunt cu adevărat nebun. Nu trebuia să-ţi spun. E un gând absurd, criminal, care mă obsedează de câtva timp şi mă torturează până la demenţă. Dar te rog să mă crezi că n-am iubit-o, cu

adevărat, decât pe Ioana. Dacă aş fi fost sigur că, sinucigându-mă, aş fi întâlnit-o, m-aş fi sinucis de mult. Dar mi-e teamă că de-abia atunci aş pierde-o, că aş pierde-o pentru totdeauna. Mi-e teamă că are dreptate creştinismul condamnând sinuciderea ca păcatul prin excelenţă al deznădejdii. Mi-e teamă mai ales de Răzvan.

Mi-e foarte dor de Răzvan. De multe ori i-am simţit în jurul meu, dar îndeosebi îl simt pe Răzvan. Nu ştiu cum să-ţi spun, dar mi-a fost teamă să nu-i pierd, sinucigându-mă. Mi-e indiferent ce se spune, că sinuciderea este soluţia laşilor, şi celelalte. Nu formulele acestea m-au împiedicat. Dar mi-a fost teamă să nu-i pierd...

De câteva zile se aştepta deznodământul. Berlinul fusese cucerit de trupele sovietice, se anunţase moartea lui Hitler, iar în seara aceea circulau tot felul de zvonuri fantastice în legătură cu Himmler şi amiralul Doenitz.

Oraşul îşi recăpătase înfrigurarea marilor zile. Oamenii începeau din nou să spere. Dacă războiul se termină, ruşii se vor retrage din România şi guvernul Groza, impus la 6 martie de Vîşinsky, va cădea automat.

38'.»

NOAPTEA DE SÂNZIENE

— Vă înşelaţi! strigase Bursuc la cafenea. Voi veţi fi lichidaţi! Voi, anglofilii si americanofilii. N-o să mai acceptăm să ne furaţi de data aceasta roadele victoriei...

Biriş îl auzise din uşă şi ieşi repede. Se simţea extrem de surescitat. Pe drum, cumpără toate ediţiile speciale.