de data aceasta o facem! Avem tancurile cu noi!...

îl zări intrând pe Biriş şi-i făcu semn cu mâna să vină la masa lui.

— Nu pot rămâne, îi spuse Biriş. îl căutam pe conu' Mişu...

Mişu Weismann venea acum din nou pe la cafenea, jovial, entuziast şi informat. Vorbea din nou de marea lui afacere şi lăsa a se înţelege o iminentă călătorie la Londra.

— Ce ai tu cu plutocraţia anglo-americană? îl întrebă Bursuc. Rămâi cu noi, aici, să facem Revoluţia...

Biriş zâmbi absent şi trecu la o altă masă. Aici se discuta situaţia fronturilor. Se opri doar câteva clipe şi porni mai departe. Făcu încet înconjurul cafenelei, cu ochii după Weismann. în cele din urmă ieşi oarecum decepţionat.

Ploaia încetase şi începuse să bată un vânt rece. Biriş îşi ridică gulerul macferlanului şi se îndreptă spre garsoniera Cătălinei. Probabil că la ora aceasta o va găsi acasă şi-l va opri să bea un ceai. Intrând, el îi va spune:

— Pot să-ţi

dau o sumă de amănunte despre Bibicescu. A descoperit misiunea istorică a proletariatului şi a abolit mitul

întoarcerii de la Stalingrad!... Ea îi va zâmbi sj_i va spune: — îl ştii cum e. Nu-l interesează decât un singur lucru: să poată conduce un teatru. îi e indiferent cine îi dă banii şi ce politică e silit să împărtăşească... — Numai că acum se va certa cu conu' Mişu, îi va spune el. Mişu e de partea anglo-americanilor... — Nu-l cunoşti pe conu'

Mişu, îi va răspunde Cătălina. Vor rămâne întotdeauna cei mai buni prieteni. Conu' Mişu e un om extraordinar...

Apoi îi va turna ceaiul şi-l va întreba ce se mai întâmplă cu războiul. El va ridica din umeri. — Toată ziua nu vorbim decât despre asta, despre cum merge războiul... Atunci ea se va împinge prin mişcări scurte spre fundul divanului şi va începe să-i vorbească despre Băleanu. — E un om extraordinar, îi va spune, e un sfânt... El îşi va aprinde o nouă ţigară. — Când ai să-l cunoşti şi tu..., va continua Cătălina. Şi-i va vorbi aşa un ceas, un an, un secol, îi va vorbi aşa până la sfârşitul timpurilor, reluând la infinit acelaşi refren, repetând aceleaşi gesturi.

Văzându-l că tace, Cătălina va înceta să-i vorbească despre sfinţenia colonelului şi-i va spune: — Mi se pare mie sau iar ai slăbit?... El va ridica din umeri, zâmbind, şi-i va întinde ceaşca goală, şi Cătălina o va umple din nou cu ceai. Apoi, după o altă lungă tăcere îl va întreba: — Ce se mai întâmplă cu Viziru? — Nu l-am mai văzut de mult, îi va răspunde. — Se va consola şi el într-o zi, va continua visătoare Cătălina. Aşa facem toţi. Suferim ce suferim, şi într-o bună zi simţim că nu mai putem suferi, şi iubim din nou Viaţa şi ne reîntoarcem de unde am plecat...

Biriş se opri în mijlocul străzii. Zvârli ţigara doar pe jumătate fumată, oftă adânc, apoi se întoarse cu paşi repezi spre cafenea. Bursuc îl zări cel dintâi şi-i făcu semn cu mâna. Trecu pe lângă el fără să se mai oprească. în fund, Mişu Weismann discuta agitat într-un grup de necunoscuţi. Văzându-l, Weismann îi luă braţul şi îl trase deoparte.

— Am aflat nişte lucruri extraordinare, îi spuse cu un glas misterios. Trebuie să ne întâlnim neapărat. Te-aş fi luat să mănânci astă-seară cu mine, dar nu sunt liber. Sunt invitat la masă. E cineva foarte important. Cineva din misiunea militară americană...

Când plecă spre ea în acea seară de ianuarie, ninsoarea se înteţise. Ajuns în garsoniera Cătălinei, se apropiase, după obiceiul lui, de calorifer ca să se încălzească. Pe măsuţă erau aşezate ceştile pentru ceai şi câteva sandviciuri. Au început să vorbească despre război şi despre tifosul exantematic care se întindea în Moldova.

Apoi Cătălina i-a spus că Băleanu fusese transportat la o Casă a mutilaţilor de război. Atunci, pe neaşteptate, a început viscolul. Au auzit un geamăt prelung, ca de fiară rănită, apoi au simţit cum se năpusteşte viscolul printre case — şi o clipă s-au privit unul pe altul, speriaţi. Au dat la

MIRCEA ELIADE

380

381

NOAPTEA DE SÂNZIENE

o parte perdeaua şi s-au uitat afară. Ningea atât de des încât nu se mai distingea strada. Cătălina a trecut alături să

aducă ceainicul şi apa fiartă. Au băut, ca de obicei, câteva ceşti cu ceai, vorbind, întrerupându-se din când în când ca să asculte viscolul. Apoi Biriş şi-a aprins o ţigară, iar Cătălina s-a apropiat din nou de fereastră şi a privit afară.

— Nu poţi pleca pe o vreme ca asta, i-a spus.

în odaie începuse să se facă frig. Au rupt un jurnal şi au înfundat cu suluri de hârtie fereastra ca să oprească

vântul.

— Rămâi noaptea asta aici, i-a spus Cătălina.

Viscolul creştea, asurzitor. Biriş se silea să vorbească întruna, ca să nu se gândească, dar îşi simţea gura uscată şi trebuia necontenit să înghită. Apoi, pe la 2 noaptea, Cătălina a scos învelitoarea de pe divan şi a făcut patul. Biriş

o privea fermecat, fără să înţeleagă. A trecut apoi în odaia de baie şi s-a întors după vreo zece minute, în pijama.

S-a vârât repede în pat.

— Nu ştiu ce să-ţi dau, îi spuse. încearcă o pijama de-a mea...

Apoi a stins lumina şi Biriş s-a dezbrăcat ca în vis, fără să înţeleagă ce face. Haina de la pijamaua Cătălinei îi era destul de strâmtă, dar totuşi a îmbrăcat-o. Nervos, tremurând, s-a băgat şi el în pat.

— O să fim cuminţi, i-a spus Cătălina.

Biriş a întins braţul şi a găsit-o, foarte aproape de el, fierbinte.

Dimineaţa, oraşul era îngropat sub zăpadă. Se treziseră amândoi deodată şi Cătălina îi zâmbi. Apoi sări din pat şi se duse să pregătească ceaiul. Biriş îşi trecu palma pe obraz şi i se păru că barba îi crescuse mai aspră ca de obicei. Apoi îşi duse amândouă mâinile în creştetul capului, silindu-se să-şi potrivească ultimele şuviţe care-i mai rămăseseră, presându-le apăsat. Se simţea foarte urât, îmbătrânit, şi-l cuprinse deodată deznădejdea. întinse mâna spre pachetul Cătălinei şi-şi aprinse repede o ţigară. O fuma cu grijă, neînghiţind fumul, nu cumva să se înece şi să-l apuce accesul de tuse. Curând se întoarse Cătălina şi, trăgând măsuţa lângă pat, aşeză ceainicul şi cele două

ceşti. îi întâlni ochii şi-i zâmbi. Un zâmbet pe care nu-l putea descifra, pe care nu ştia cum să-l înţeleagă.

Cătălina se vârî în pat lângă el, şi-şi băură amândoi ceaiul, aproape fără să-şi vorbească.

S-a întors acasă aproape de amiază. Doamna Porumbache îl aştepta speriată la fereastră. Nu dormise toată

noaptea de frică.

— M-a arestat o patrulă, îi spuse Biriş, şi m-au dus la comisariat. Nu aveam nici un act de identitate la mine...

Apoi se închise în odaia lui, se trânti în pat şi rămase aşa mult timp, privind tavanul, încercând să înţeleagă ce se întâmplă cu el. Dar nu înţelese nici după ce mai petrecuse o seară în garsoniera Cătălinei şi se întoarse târziu

acasă, aproape de miezul nopţii. Nu înţelese nici în zilele următoare. O cuprindea în braţe îndată ce-i deschidea uşa, şi ea îi înapoia sărutările, zâmbindu-i. Apoi începea s-o dezbrace, pripit, tremurând. Aproape nu-şi vorbeau. Când nu erau în pa^ unul lângă altul, nu ştiau ce să facă şi se priveau lung, zâmbindu-şi. Odată, văzându-l pe gânduri, Cătălina îi luă mâna şi-i şopti.

— Să nu te gândeşti... Aşa a fost să se întâmple...

De fapt, nu se gândea la nimic. Rămăsese doar cu privirile în gol, fără gânduri.

— Să nu-ţi pară rău, i-a spus altădată Cătălina. Noi nu avem nici o vină... Continua să-i vorbească de Băleanu, dar pe un alt ton, ca şi cum ar fi fost

vorba de un dispărut venerabil sau de un sfânt. îi spunea că, la Casa mutilaţilor, era singurul care se acomodase cu noul regim şi nu se plângea niciodată.

— Evident, a ghicit din prima zi, adăugă zâmbind. M-a întrebat de cum i-am dat mâna: „Biriş a dormit azi-noapte la tine?" „Da, i-am spus. L-am oprit din cauza viscolului..."

— Trebuia să-i spui adevărul, o întrerupse Biriş.

— A înţeles. Şi apoi a schimbat repede vorba, a vorbit de alte lucruri... Când s-a trezit, pe la mijlocul lui februarie, şi a început să înţeleagă că

trăia de câteva săptămâni viaţa pe care o jinduise cu atâţia ani în urmă, se obişnuise deja cu beatitudinea.