întâmplarea i se părea firească. într-o zi s-a dus s-o avertizese pe doamna Porumbache.

— Dacă am să mai lipsesc vreodată noaptea de acasă, să nu-ţi fie frica. Să ştii că am dormit la Cătălina.

— Petrică, maică! strigă doamna Porumbache prinzându-şi mâinile.

— Nu-ţi fie teamă; nu se va întâmpla nimic. Cătălina iubeşte pe logodnicul ei, colonelul Băleanu. Cu mine se culcă din prietenie. Nu mă iubeşte. Poate că se culcă chiar din milă. Dumneata ce crezi? o întrebă ridicând brusc privirile.

— Petrică! exclamă dramatic doamna Porumbache.

— Aşa a fost să se întâmple, continuă el cu tristeţe. Nu e vina noastră. Noi suntem nişte păcătoşi. Irina, Băleanu şi alţii ca ei sunt sfinţi. Noi trăim în păcat; adică, mai precis, eu trăiesc în păcat. Cătălina s-a culcat cu mine din milă, din caritate creştinească. Probabil că şi-a spus: „Trebuie să cedez într-o zi nefericitului ăsta care-şi ratează

viaţa din cauza mea..." Şi-a luat asupra ei păcatul, ca să mă scape pe mine. Nu crezi?

— Petrică, iar ţi-a făcut farmece! strigă doamna Porumbache frângându-şi mâinile. Târfa asta are să te dea gata.

Are să te bage în mormânt!...

— N-avea dumneata grijă, o întrerupse Biriş. Acum c-am cunoscut-o şi P-asta, vreau să trăiesc. Vreau să văd ce se mai poate întâmpla, sau, cum ar spune Bibicescu, vreau să văd încotro se-ndreaptă Istoria!...

— Cu ce te-o fi fermecat, măiculiţă?! exclamă din nou doamna Porumbache. Biriş ridică din umeri şi se îndreptă

agale spre uşă.

MIRCEA ELIADE

382

383

NOAPTEA DE SÂNZIENE

— Dacă-ţi spun că a făcut-o din caritate creştinească! Ea iubeşte pe Băleanu. Destinul Cătălinei a fost să

întâlnească şi să se îndrăgostească tot de oameni mari. Ani de-a rândul a fost cu Bibicescu, geniul pustiu. Acum, iubeşte un sfânt, un orb, erou de război... Păcătosul adevărat, eu sunt. Probabil că într-o zi va trebui să plătesc toate păcatele acestea, adăugă din prag închizând uşa în urma lui.

Curând după aceea, Cătălina a fost angajată la Teatrul Mic şi Biriş îşi schimbă din nou programul. Au început să

se întâlnească după-amiezile şi uneori venea s-o ia de la teatru şi petreceau noaptea împreună. Cătălina continua, totuşi, să-l viziteze pe Băleanu în fiecare dimineaţă.

— Mi-a spus că acum acceptă să ne căsătorim. A spus că acum avem nevoie unul de altul... Nu ştiu ce să fac, adăugă încurcată.

Biriş o asculta în picioare, lângă calorifer, fumând.

— Tu ce i-ai spus?

— Nu i-am dat încă răspunsul. I-am spus că acuma joc, că nu mă pot gândi...

— Nu te-a întrebat dacă-l mai iubeşti?

— Ştie că-l iubesc, spuse Cătălina cu o neaşteptată oboseală în glas. Ştie asta de mult...

Biriş tresări şi se lipi mai mult de calorifer.

— Vasăzică, e adevărat, şopti el. Tot ce i-am spus coanei Viorica, e adevărat! Credeam că e doar o închipuire a mea, dar în realitate ghicisem că e adevărat...

— Nu te mai gândi, îl întrerupse Cătălina. Nu e vina noastră...

— E adevărat! repetă Biriş cu exasperare. Mi-e peste putinţă să înţeleg, şi totuşi e adevărat! Te strâng în braţe, şi ţie îţi place, şi strigi Petre! şi totuşi e adevărat!...

— Nu te mai gândi, şopti Cătălina.

Biriş îşi stinse ţigara şi se aşeză în fotoliul de lângă calorifer.

— Ăi dreptate, începu el târziu. Mai bine să vorbim de altceva. Am avut norocul de a vedea întorcându-se în faţa mea o pagină din istoria lumii, aşa cum se exprimă Bibicescu, iar eu, imbecilul, mă las confiscat de

probleme personale!...

Voi să mai adauge ceva, dar se răzgândi şi ridică din umeri. Apoi, târziu, izbucni într-un râs uscat, amar, şi-şi duse palma la gură, ca şi cum i-ar fi fost ruşine şi ar fi vrut să-l ascundă.

— Spune-mi ceva! strigă deodată Cătălina. Vorbeşte! Nu mă lăsa aşa!... Biriş o privi tulburat.

— Ar trebui să-ţi vorbesc de Istorie şi de momentul istoric pe care-l trăim: tifosul exantematic în Moldova; decimarea diviziilor româneşti în Cehoslovacia;

prăbuşirea iminentă a lui Hitler. Dar atunci n-aş face altceva decât să-ţi repet ce ne-a spus Bibicescu...

Cătălina îşi prinse obrazul în palmă şi-şi plecă fruntea. îşi lăsase iarăşi să-i crească părul şi buclele îi cădeau din nou, ca pe vremuri, peste urechi, pe deasupra obrajilor.

— Petre, spuse ea cu o voce calmă, fără să-l privească, tu ce vrei de la mine? Ce vrei să fac, cum vrei să mă

port, ca să nu mai fi aşa cum eşti? Să fii şi tu un om ca toţi ceilalţi oameni, să trăieşti şi tu viaţa ta, aşa cum ne-o trăim toţi?...

Biriş continua s-o privească lung, nedumerit, silindu-se să zâmbească.

— Să rămânem mai bine la problema istoriei, începu el după o tăcere. L-am întâlnit din nou pe învăţător. Am aflat cum şi-a îngropat biblioteca...

în preajma Crăciunului, întorcându-se într-o seară acasă, auzise o voce groasă, bărbătească, în odaia mătuşă-sii.

Era Gheorghe Vasile, şi era cu chef. Adusese trei sticle de vin. Când intrase el, tocmai destupa a treia sticlă. —

Să trăiţi, domnule profesor! strigase văzându-l. Ne-am întors din misiune şi am trecut să ne vedem prietenii.

Poftiţi să beţi cu noi un pahar cu vin. E vin bun, din vie cinstită... Ridicându-şi paharul cu solemnitate, învăţătorul se apropiase misterios de el şi-i şopti: — Le-am ascuns! Le-am îngropat! Nu mai dau bolşevicii peste ele chiar dacă le-ar căuta o sută de ani! Să vă spună coana Viorica, prin câte am trecut şi din ce-am scăpat! Dar le-am găsit ascunzătoare şi le-am îngropat!...

— ... Şi-a îngropat-o într-un fel de hrubă, în biserica din cimitir. întocmai ca pe timpul năvălirilor barbare. Aşa cum îşi îngropau strămoşii noştri recoltele când năvăleau barbarii...

Se întrerupse şi-şi duse o clipă mâna la frunte, apoi şi-o trecu pe creştet, pipăindu-şi ,cu grijă şuviţele. O clipă

deveni foarte serios, concentrat. Apoi izbucni deodată în râs. Cătălina ridică brusc fruntea.