— Dar ea îl iubeşte. El îi spune mereu: „Să mai aşteptăm un an, doi, să vedem dacă ai să mai vrei şi atunci..." Şi ea îi răspunde: „într-un an, doi, poate arn să mor, poate am să fiu bătrână..."

— S-aude ceva! şopti învăţătorul ridicându-se speriat în capul oaselor. Parcă şi caii ar fi simţit ceva, căci, câteva clipe nu li se mai auziră nici

paşii lor împiedicaţi, nici răsuflarea. Din întuneric se îndrepta spre ei un grup de oameni călcând uşor, tăcuţi, ferindu-se să facă zgomot. Irina sări brusc în picioare şi se apropie de căruţă. îi văzu venind şi începu să-i desluşească; era o patrulă călăuzită de câţiva civili. Atunci se trezi şi Cojocaru. Un militar se apropie de ei.

— Sunteţi de mult aici? întrebă în şoaptă.

— De azi-noapte, spuse Cojocaru.

— Atunci n-au putut să-l vadă, vorbi unul dintre civili. S-a lăsat pe seară; era încă lumină...

— N-aţi văzut cumva avionul? întrebă militarul. A aterizat forţat undeva pe aici, prin apropiere. I s-o fi terminat benzina sau o fi avut vreun accident. L-au văzut oamenii cum s-a lăsat aseară pe câmp...

— Noi nu l-am văzut, spuse Cojocaru.

Se apropiase şi Gheorghe Vasile şi asculta, tot strângându-şi pătura în spate, căci se făcuse frig.

— Atunci, haideţi! făcu militarul adresându-se grupului.

îi priviră cum se depărtează tăcuţi, îndreptându-se către grădinarii. Câţiva se abătuseră în spatele cărămidăriei şi începură să se caţere pe panta abruptă şi lunecoasă a dâmbului.

— Tare aş merge şi eu cu ei! făcu Cojocaru. Să văd cum prind avionul...

— Eu zic c-ar fi mai bine să plecăm, spuse învăţătorul. S-ajungem devreme în şosea...

Cojocaru îşi potoli căscatul bătându-se cu palma peste gură, sări din căruţă şi se îndreptă agale spre cai.

Totuşi n-au plecat decât când se lumina de ziuă. Căruţa se urni greu şi Cojocaru chiui rotindu-şi de mai multe ori biciul în aer. Era încă destul de răcoare. învăţătorul şi Irina merseră câtva timp pe lângă căruţă, să se dezmorţească. Aburi uşori pluteau pe deasupra câmpului şi peste grădinarii. De pretutindeni se auzea ciripit de vrăbii şi câte o pasăre mai mare săgeta la răstimpuri din tufişuri, zburând foarte jos, gata să se împiedice între picioarele cailor. în faţa lor se întindeau lanurile de porumb. După ce merseră mai bine de un kilometru pe câmp, găsiră şoseaua şi Cojocaru opri căruţa ca să se urce ăilalţi. Apoi începu să mâne caii la trap, fluierând. Curând răsări soarele. Se uitau la el cum se ridică în zarea tulbure, aburită, şi deodată se auzi zgomotul MIRCEA ELIADE

370

371

NOAPTEA DE SÂNZIENE

motorului şi văzură avionul luându-şi zborul chiar din faţa lor, aproape atingând vârfurile porumbilor, venind de-a dreptul spre ei, ca şi cum ar fi vrut să-i strivească. Caii smuciră căruţa. Irina ridicase capul, zâmbind. Aviatorul parcă ar fi recunoscut-o, căci îi zâmbi şi el şi o salută ducându-şi mâna la frunte. Câteva clipe în urmă avionul câştigase destulă înălţime şi, lăsându-se pe o aripă, se roti lin îndreptându-se din nou spre ei.

— Să ştii că trage în noi! făcu învăţătorul ghemuindu-se între lăzi. Irina sări atunci din căruţă şi începu să fluture tulpanul în aer, făcând semne.

Aviatorul o privea amuzat, zâmbind.

— Lasă-ne în pace! strigă ea cât putu mai tare. Vezi-ţi de treaba ta. Noi nu mergem la război!...

Avionul se pierdu pe deasupra lanurilor de porumb. Cojocaru sărise şi el din căruţă şi ţinea caii de căpăstru.

— Să mai aşteptăm, să vedem ce face, spuse. Că dacă se-nvârteşte mereu tot pe deasupra noastră, se sperie caii şi ne zvârle în şanţ... Cum de nu l-or fi găsit azi-noapte? adăugă el mâniat. Se lăsase aici, în dosul lanului de porumb, şi nu l-a simţit nimeni...

Aşteptară câteva minute, pe gânduri, aproape visători, parcă ar fi fost fermecaţi de ciripitul păsărilor. Avionul se auzea acum tot mai stins, departe, îl mai văzură o dată, destul de sus, apoi îl urmăriră cum se lasă în bot, în

direcţia cârciumii, şi târziu auziră mitraliera. Se suiră toţi în căruţă şi porniră.

Câmpul era pustiu. Pe alocuri, arăturile abia începute păreau întrerupte şi părăsite în mare grabă. Târziu zăriră un copilandru ieşind dintr-un lan de porumb cu un braţ de ştiuleţi.

— Ăsta-i drumul Giurgiului? întrebă Cojocaru oprind caii. Băiatul se apropie tăcut de căruţă.

— Pe-aici ieşiţi în şoseaua de Ciulniţa, spre Bărăgan...

— E bună, şi asta, spuse Cojocaru, şi-şi fluieră caii...

Pe la ceasul zece opriră căruţa lângă un şanţ prin care se scurgea încă un fir de apă, apărată de iarba mare şi proaspătă. Coborâră şi mâncară pe marginea şanţului. Cojocaru îşi frecă mult timp mâna ţeapănă, ca şi cum ar fi vrut să şi-o dezmorţească. Apoi îşi răsuci o ţigară şi începu să fumeze pe îndelete, cu nesaţ.

— Dar ce căutăm la Ciulniţa? întrebă târziu învăţătorul. Ne depărtăm...

— Cunosc eu drumul, n-aveţi grijă. Doar să ieşim în şosea. După aceea, o luăm la dreapta şi coborâm la Dunăre...

îşi sfârşi tăcut ţigara, apoi mai dădu o găleată de băut cailor şi se suiră toţi în căruţă. Abia făcură câteva sute de metri când, din depărtare, văzură venind în faţa lor o coloană de camioane militare. Cojocaru opri căruţa chiar pe marginea şanţului. Primul camion trecu pe lângă ei în goană, într-un nor de praf, şi şoferul le făcu semn cu mâna să rămână acolo, nemişcaţi. începură să treacă ambulanţe, camioane încărcate cu soldaţi, câteva camioane cisterne, maşini şi apoi văzură un fel de vagon imens, pe opt roţi, pe care-l trăgea un tractor uriaş. Fiecare vehicul avea mitralierele în poziţie de tragere, iar pe vagon erau instalate tunuri antiaeriene.

După ce ultimul camion se pierdu în norul gros de praf, îşi luară toţi palmele de la gură şi începură să tuşească.

— Erau germani, spuse învăţătorul. Vin dinspre Ciulniţa. Asta înseamnă că după ei vin ruşii. O să vedeţi că ne-ntâlnim cu ruşii...

— N-avea dumneata grijă, vorbi Cojocaru. Până să vină ruşii, noi ajungem la Dunăre...

Căruţa înainta anevoie prin praf. Lăsară în urmă lanurile de porumb şi treceau acum printre mirişti. Cojocaru scuipa mereu. Târziu întâlniră un car cu boi. Mâna un moşneag. Când ajunse în dreptul lui, Gheorghe Vasile nu se mai putu abţine şi-l întrebă.

— Cum ajungem la Giurgiu? Bătrânul îşi înălţă codirişca şi le arătă.

— O luaţi la dreapta. Dar sa ştiţi că e drumul prost...

— Ne descurcăm noi, spuse Cojocaru. Bătrânul îi zâmbi clătinând din cap.

— Să nu o luaţi pe şoseaua naţională, că pe-acolo vin nemţii. S-aude c-au trecut Dunărea din Bulgaria şi urcă

spre Bucureşti...

Gheorghe Vasile îşi scoase pălăria şi-l salută, mulţumindu-i. Cojocaru îşi îndemnă caii, fluierându-i. Soarele bătea acum tot mai puternic şi Irina îşi trase tulpanul pe cap.

— Să vă văd ajunşi în şosea şi mă întorc, le spuse.

De-abia după ce înaintaseră vreo câteva sute de metri pe primul drum pe care-l întâlniseră pe mâna dreaptă, Cojocaru recunoscu că bătrânul avusese dreptate. Drumul fusese cândva un drum de care, dar ploile îl zdrenţuiseră, săpând şanţuri adânci de-a lungul şi de-a latul, apoi veniseră secetele şi îl crăpară în bucăţi, şi acum nu mai rămăsese decât o serie de gropi şi hârtoape, şerpuind printre arături şi mirişti. Caii înaintau din ce în ce mai greu, oprindu-se necontenit, cu grumazul încordat, cu capetele aproape atingând praful. Irina sărise din căruţă şi umbla pe margine. Curând coborî şi învăţătorul.

— Eu cred că am greşit drumul, spuse.

— Ăsta-i drumul de care vorbea moşul. Prea e prost...

Foarte departe, se zăreau câteva căsuţe de ţară, dar aici, în jurul lor, pe niirişti şi arături, nu se simţea ţipenie de om. Pe la nămiaza, auziră uruit de

MIRCEA ELIADE