Se oprise deodată şi zâmbise.
— Şi eu visez să scap într-o zi de timp, de istorie, spuse Ştefan. Dar nu cu preţul catastrofei pe care o vesteşti dumneata. Existenţa umană mi s-ar părea searbădă dacă ar fi redusă numai la categoriile mitice. Chiar acel paradis anistoric de care vorbeşti mi s-ar părea greu de suportat dacă n-ar avea lângă el infernul istoriei... Eu credeam, speram chiar, că e posibilă o ieşire din timp chiar în lumea noastră, istorică. Oricând ne este accesibilă eternitatea. împărăţia lui Dumnezeu este oricând realizabilă pe pământ, hic et nune... Anisie îl ascultase cu răbdare.
— Eşti încă sentimental! spuse el.
— Şi pe urmă? întrebă Răzvan. Pe urmă?...
— împăratul Anisie a spus că nu va fi război, continuă abătut Ştefan. Nu va fi război...
Privindu-l zâmbind depărtat, detaşat, simţise cum îl doboară tristeţea; parcă lumina de afară pălise deodată.
— Şi atunci, ce are să se întâmple cu noi? întrebă el sfios. Vom pieri cu toţii, fără urmă? Vom arde de vii? Vom muri ca şoarecii asfixiaţi cu gaze sau mistuiţi de flăcări!
Anisie zâmbi cu o mare blândeţe.
— Nu sunt profet, începu. Şi, într-un anumit sens, nu are mare importanţă ce se întâmplă cu noi. Important mi se pare numai ce va urma. Şi eu cred că, mai târziu, cei puţini care vor supravieţui vor redobândi adevărata demnitate umană. Atunci, omul va redeveni un factor decisiv în Cosmos. Asta mi se pare singurul lucru cu adevărat important. Cât despre dispariţia noastră, prin foc sau prin apă, ea n-ar trebui să te emoţioneze mai mult decât dispariţia anuală, a miliarde de peşti, de păsări sau de mamifere, dispariţie voită, în mare măsură, de contemporanii noştri, oamenii. în fond, e vorba de aproape acelaşi lucru: masacre de specii zoologice.
Contemporanii noştri, silindu-se să facă cât mai multă istorie, au regăsit destinul speciilor zoologice. Istoria contemporană este, aşa cum ai văzut-o şi dumneata la Londra, chintesenţa cruzimilor zoologice. Şi această nouă
cruzime, cruzimea istorică, n-are nici măcar scuza cruzimilor zoologice: de a fi săvârşită din instinct. Aşa că, dacă ai fi obiectiv, n-ai fi prea întristat de soarta care aşteaptă umanitatea; pentru că ea nu mai e umanitate decât cu numele. în realitate este o specie zoologică înnebunită de aşa-zisa libertate de a-şi croi propriul său destin.
— Şi, de nicăieri, nu mai poate veni nici o salvare? întrebă tulburat Ştefan. Dumnezeu nu poate face nimic pentru noi? Suntem, doar, făpturile lui! Ne va lăsa, aşa, să ne omoram între noi, să ne ardem de vii şi să ne înecăm până la unul?! Şi, toate acestea, numai ca să ieşim din istorie şi să ne reîntoarcem la o nouă epocă, a mitului?
Anisie îl privi lung, zâmbi şi tăcu.
— Suntem predestinaţi pieirii, continuă Ştefan mai aprins, pentru ca o mână de demenţi ambiţioşi conduc, astăzi, lumea?...
MIRCEA ELIADE
296
297
NOAPTEA DE SÂNZIENE
— Greşeala e mai veche, îl întrerupse Anisie. Căderea noastră a început de mult, de foarte mult chiar. Hitler, Stalin şi ceilalţi sunt doar agenţii prin care descompunerea îşi grăbeşte singură procesul. Dacă nu erau ei, erau alţii...
— Şi atunci? întrebă Ştefan aproape cu spaimă, atunci? Nu mai e nimic de făcut?!...
— întotdeauna e ceva de făcut. Nu există moment istoric în care omul să nu fie liber să facă ce vrea şi ce-i place.
Dar nu mai poate face pentru altul; nu mai poate face decât pentru sine... Ca să folosesc termenii creştini, omul nu se mai poate mântui decât pe el singur; nu mai poate ajuta pe altul să se mântuiască; nu mai are timp! Timpul şi-a precipitat ritmul. De-abia ne va ajunge să ne scăpăm singuri. Nu mai poţi întinde o mână de ajutor celuilalt...
— Dar Dumnezeu? întrebă din nou Ştefan. El nu mai poate face nimic?...
— Şi pe urmă? întrebă nerbdător Răzvan. Pe urmă?
— Are să-ţi povestească diseară, spuse Ioana apropiindu-se. Când ai să fii în pătuţul tău, împăratul are să-ţi povestească...
— Pe urmă? întrebă din nou Răzvan, rugător.
— împăratul Anisie îl vede mereu pe Dumnezeu, începu Ştefan. îl vede şi-i vorbeşte. îl vede serile, când Dumnezeu pogoară pe pământ şi se duce la stână. îl văd şi alţi oameni, dar nu ştiu că e Dumnezeu şi trec pe lângă el ca şi cum nu l-ar fi văzut. Dar Anisie îl cunoaşte şi-i iese înainte. Bună seara, moşule, îi spune — căci Dumnezeu e bătrân, bătrân. E departe stâna? E tare departe, răspunde Dumnezeu.
îl privise ţinându-şi răsuflarea. Apoi, îl întrebase brusc:
— Cum e Dumnezeu?
— Am venit numai ca să-ţi pun această întrebare, adăugă. Tot ce-am vorbit până acum e fără importanţă. Dacă
vrei, şi dacă poţi, te-aş ruga să-mi răspunzi numai la întrebarea aceasta: cum e Dumnezeu? Dumneata ai ajuns probabil la el pe alte căi decât ale raţiunii sau sfinţeniei. într-un anumit sens, te-ai trezit pe neaşteptate faţă în faţă
cu el, în clipa când, pentru dumneata, Timpul a încetat să mai existe, în clipa când ai reintegrat eternitatea. Şi te întreb: cum e Dumnezeu? De pe înălţimea unde ai ajuns dumneata, cum ţi se înfăţişează Dumnezeu, cum îl vezi, cum îl înţelegi?
— împăratul Anisie îl mai întreabă o dată: E departe stâna? Şi Dumnezeu îi răspunde: E tare departe...
Anisie continua să tacă, zâmbind. Ştefan îl privea cu intensitate, rugător.
— Dacă există vreo întrebare cu adevărat justă, vorbi el din nou după câtva timp, o întrebare care trebuie pusă, apoi aceasta este: cum ţi se arată dumitale Dumnezeu?... Nu-ţi cer să-mi vorbeşti despre calităţile sau atributele lui. Te întreb doar atâta: spune-ne ce vezi?...
Tăcură amândoi, multă vreme, privindu-se. Anisie zâmbea întruna.
— Vin şi eu cu dumneata la stână, spune împăratul Anisie. Am să te petrec până la stână. îţi mai ţin de urât pe drum. Vino, spune Dumnezeu. Dar să ştii, că stâna e departe, e tare departe...
— ...Şi totuşi, vorbi Ştefan târziu, credeam că aceasta era întrebarea justă, întrebarea pe care trebuia să ţi-o pun
de când am călcat a doua oară pragul casei dumitale. Dar, poate, m-am înşelat. Citisem mai de mult un articol în care se comenta un amănunt din legenda lui Parsifal. Credeam că aşa se va întâmpla şi cu mine. Dar, probabil, eu n-am nimic din Parsifal!...
— Şi pe urmă? întrebă Răzvan. Pe urmă?!...
