— Păi aţi greşit drumul, îl întrerupse femeia. Pe aici intraţi în Bucureşti...

— Cunosc eu un drum, făcu Cojocaru. Femeia îl privi lung şi clătină din cap.

— Alt drum nu e decât pe la Gropile lui Davidoglu...

Şi arătă cu mâna peste maidan, către grădinărie. Cojocaru scuipă din nou, de mai multe ori, şi fără să mai adauge un cuvânt se urcă în căruţă şi dete bici cailor. Femeia se feri speriată. Trecând prin faţa ei, învăţătorul îşi scoase pălăria şi se înclină.

Câtva timp, caii înaintară repede. Era un drum de căruţe, destul de bun, care ducea printre câmpuri virane şi bordeie către un grup de case. Arşiţa se mai potolise, dar îi orbea praful. Ajunseră în dreptul caselor, şi oamenii începeau să iasă la garduri, privindu-i.

— Am intrat în Bucureşti, spuse învăţătorul cu părere de rău. Cojocaru învârti biciul chiuind şi căruţa trecu în goană prin faţa caselor.

După o jumătate de ceas lăsase în urmă ultima cocioabă şi ieşi într-un câmp viran la capătul căruia se zărea o fabrică. întoarse capul către învăţător şi zâmbi, arătându-i-o cu biciul.

— Pe asta o căutam. V-am spus eu că cunosc drumul... Apropiindu-se, auziră deodată răpăit de mitralieră, pornit parcă de pe zidurile

fabricii. Caii se smuciră şi o luară la goană. Cineva le strigă ceva de pe câmp, 367

NOAPTEA DE SÂNZIENE

dar nu se înţelegea ce spune. Mitraliera răpăi din nou şi când auzi şuierând gloanţele pe deasupra lor, Cojocaru opri caii.

— Sunteţi nebuni! le strigă cineva de pe maidan.

— înapoi! se auzi un alt glas. Fabrica e ocupată de nemţi...

Zăriră atunci risipiţi pe maidan, lipiţi de pământ, pitiţi în iarbă, câţiva soldaţi şi civili înarmaţi, care le făceau semne cu mâna. înjurând, Cojocaru trase hăţurile şi întoarse căruţa. Soarele apunea roşu, într-un cer întunecat de praf şi de fum, când au poposit în dreptul unei fântâni să adape caii. De-abia atunci Irina le arătă tulpanul găurit de un glonte.

— L-am simţit când a trecut prin păr, le spuse.

Aproape de miezul nopţii, Cojocaru înţelese că se rătăcise şi întoarse căruţa spre cărămidăria părăsită de lângă

Gropile lui Davidoglu, pe unde trecuseră din nou, după multe ocoluri pe maidane şi printre grădinarii, cu vreun ceas mai înainte. Ajunseră pe la unu noaptea.

— Plecăm în zori, spuse Cojocaru deshămând şi ducându-i să pască, împiedicaţi, pe câmp.

Apoi se sui în căruţă, cască de câteva ori, se înveli cu o şubă şi adormi repede. Ceilalţi doi îşi făcură culcuş de paie la gura unui cuptor ruinat şi se culcară acoperiţi cu pături. După câtva timp, Irina se ridică.

— Nu pot să dorm, spuse.

Călcând uşor, cu grijă, trecu prin faţa căruţei şi ajungând în câmp se îndreptă spre cai. începu să-i mângâie pe grumaz, vorbindu-le încet, lângă ureche. Oraşul se ghicea departe, stând la pândă, neadormit. Din loc în loc cerul pâlpâia străpuns de vâlvătăi rumene şi la răstimpuri se auzeau, înăbuşite, bubuituri. Irina îşi lipi obrazul de gâtul calului şi aşteptă. Apoi se întoarse încet spre ruine. învăţătorul se trezise şi fuma, ascunzându-şi ţigara în pumn.

— Ar trebui să plecăm, şopti el. Să nu ne prindă ruşii. Ea se aşeză pe paie şi întinse mâna spre căruţă.

— Doarme. Să-l mai lăsăm măcar un ceas...

— Mi-a pierit somnul, făcu învăţătorul strângându-şi pătura în jurul trupului. Apoi, câtva timp, tăcură amândoi, ascultând. Greierii îşi potoliseră ţiuitul.

Se auzea paşii scurţi, împiedicaţi, ai cailor şi, înăbuşită, răsuflarea adâncă a lui Cojocaru.

— Eu i-am spus, începu deodată Irina, i-am spus că degeaba bea, degeaba fumează. Astea nu folosesc multă

vreme. Astea sunt bune la început, o zi, două. Acum trebuie să-şi vină în fire şi să se roage. Spunea: „Cui să mă

rog dacă nu cred? La ce Dumnezeu să mă rog dacă nu există?..." Dar eu i-am spus să se roage pentru ea. Ea, Ioana, are nevoie de rugăciunile lui. Să se roage la Dumnezeul în care credea ea. Ioana credea în Dumnezeu...

MIRCEA ELIADE

368

— A spus că nu există Dumnezeu? o întrerupse Gheorghe Vasile cu un ton neaşteptat de solemn. Mare greşeală.

Ştiinţa şi cultura au demonstrat că Dumnezeu există. Am eu o sumă de cărţi. Am să-i dau să citească...

— Eu i-am spus, continuă Irina. Trebuie să se roage. Asta e dragoste adevărată: să creadă în ce credea ea, Ioana.

Numai că el, împăratul, are ceva pe suflet...

Se opri brusc şi-i trecu palma pe faţă. Simţi cum învăţătorul o privea încordat, scrutând întunericul.

— Ştiinţa a demonstrat că Dumnezeu există, vorbi el. Legile naturii sunt legi hotărâte de Dumnezeu. De aceea omul e muritor. Ştiinţa a dovedit că dacă am fi nemuritori, pământul ar ajunge neîncăpător în două, trei generaţii...

— îmi povestea de Ioana, continuă Irina, coborând glasul. Eu i-am spus: „Dacă vrei să afli despre Ioana, du-te de stai de vorbă cu colonelul." Mă privea ca un nebun, ascultându-mă. Băuse mult în seara aceea şi mă silise şi pe mine să beau. îmi ardea fruntea. „Ce poate să-mi spună Băleanu despre Ioana? mă întreba. N-a cunoscut-o. N-a întâlnit-o niciodată..." Ştiu, i-am spus. Dar colonelul Băleanu e un om cu suflet bun. El a aflat mângâiere de la Dumnezeu. El ştie să-ţi vorbească şi să te mângâie. El e foarte aproape de Ioana... „Vorbeşti prostii!", mi-a spus.

„Degeaba te superi, i-am spus eu. Pentru Ioana nu mai poţi face acum decât un singur lucru: să te rogi pentru ea.

Şi până nu te vei ruga, nu te vei linişti..."

— I-ai spus bine, făcu învăţătorul. Ai avut dreptate. Ştiinţa şi credinţa sunt mângâierea omului...

— Când l-am văzut întâia oară pe colonel, continuă Irina scoborând şi mai mult glasul, mi-era frică. îmi spusese

Ştefan ceva. Dar nu-l înţelesese bine. Colonelul n-a spus că Dumnezeu l-a pedepsit pentru că l-a pălmuit pe Spiridon...

— Când l-a pălmuit? o întrerupse învăţătorul.

— Odată, de mult, când s-au certat ei pentru nu ştiu ce lucru. L-a pălmuit, dar şi-a cerut apoi iertare...

— Nu trebuia să-l pălmuiască, vorbi cu gravitate învăţătorul.

— Şi-a cerut iertare şi s-au împăcat. Nu din cauza asta şi-a pierdut vederea. Colonelul n-a voit să spună asta. El a înţeles că toate vin de la Dumnezeu şi s-a împăcat, a găsit mângâiere. Asta vrea să-i spună lui Ştefan... Aşa mi-a spus şi Cătălina.

— Cătălina e nevasta lui?

— Nu. Ea vrea să se logodească, dar nu vrea el. Spune că e prea tânără şi prea frumoasă ca să-şi îngroape viaţa căsătorindu-se cu un invalid.

— Are dreptate colonelul, spuse Gheorghe Vasile. Judecă bărbăteşte şi e înţelept.

NOAPTEA DE SÂNZIENE