— Trebuie să murim întâi, repetă melancolică domnişoara Zissu.
— Nu e de ajuns. într-o anumită măsură, nemurirea sufletului este doar un paleativ. Ni s-a păstrat acest drept ca o consolare pentru că Adam a pierdut dreptul de a fi nemuritor aici pe pământ, în viaţă...
Domnişoara Zissu îşi rezemase iar bărbia în palmă, privindu-l, întristată.
— Nemurirea sufletului e doar o consolare, continuă el tulburat. Dar nu trebuie să abuzăm de ea...
— Nu, clătină ea hotărât din cap. Nu trebuie. Hai să dansăm...
— Lasă-mă doar o clipă, să termin... Nu trebuie să abuzăm de ea, pentru a ne lăsa aici, pe pământ, în viaţă, robii Timpului şi, deci, ai Morţii. Noi trebuie să sperăm că într-o bună zi vom reintegra condiţia adamică primordială.
Că vom putea trăi, adică, nu numai în Timp, ci şi în Eternitate.
— Hai! îl apucă ea de mână. Hai să dansăm!...
Deşteptându-se a doua zi de dimineaţă şi dând cu ochii de părul ei roşu, înflăcărat, revărsat pe pernă, foarte aproape de obrazul lui, zâmbi nedumerit. "Iţi place nemurirea sufletului, nu e aşa? îşi aminti el deodată. îţi place nemurirea!... Eşti un mare porc!..." Apoi revăzu gura ei însângerată, cu dinţii aceia strălucitori, apropiindu-se de el, ameninţătoare. „Trebuie să plec! îşi spuse. Trebuie să plec cât mai repede!..." în acea clipă, femeia se trezi, întoarse capul spre el, se încruntă, apoi îi zâmbi lung, întinzându-e.
— La ce te gândeşti? îl întrebă, absentă.
Dar nu aşteptă să-i răspundă. Dădu repede cuvertura la o parte şi sări din Pat, goală, cu părul căzându-i, parcă şi mai roşu, pe umeri. Trecu în odaia de baie şi intră sub duş. Câteva minute în urmă se reîntoarse, tot goală, şi se opri
MIRCEA ELIADE
286
287
NOAPTEA DE SÂNZIENE
în faţa oglinzii. îşi prinse părul cu amândouă mâinile şi începu să şi-l răsfire, cu mişcări leneşe, graţioase. Ştefan o privea. îi întâlni privirile în oglindă, şi-i zâmbi.
— îmi place de tine, spuse fără să se întoarcă. Eşti bine ca bărbat... Apoi izbucni în râs şi se apropie de el.
— îţi place nemurirea sufletului, nu e aşa? Eşti un mare porc!... Revăzu parcă mai însângerată, mai nesăţioasă, gura ei cărnoasă
întredeschizându-se, ameninţătoare. O revăzu de-atunci necontenit.
— Hai la nemurirea sufletului! îi şoptea ea, râzând.
Umbla aproape întotdeauna goală în faţa lui, săltându-şi părul roşu pe umeri.
— Şi zici că pe fata aia n-ai sărutat-o decât o singură dată? îl întreba. Ghinionul ei!...
Aproape că nu-l lăsa singur. îşi schimbase camera; ocupa acum camera vecină, comunicantă, şi rămânea tot timpul lângă el, goală, fumând necontenit, vorbind foarte puţin, urmărindu-l cu privirile ei adânci, cercetătoare.
— Nemurirea sufletului! exclama ea din senin. Eşti un mare porc! îmi place de tine...
Când îl surprindea privind-o, se ridica deodată, întreagă, în faţa lui.
— La ce te gândeşti?
— Mă gândeam la ce se întâmplă, începea el tulburat. Nu-mi dau încă seama ce se întâmplă...
— Să-ţi spun eu ce se întâmplă. îţi place de mine...
— Mi-oi fi făcut farmece, spunea el zâmbind.
— Păi sigur că ţi-am făcut. La toţi le fac. Toţi bărbaţii se înnebunesc după mine...
— Oi fi vrăjitoare, adăugă el gânditor. Mi-oi fi dat să beau ceva...
— Cred şi eu că ţi-am dat, spunea înlănţuindu-l, căutându-i gura. Şi-am să-ţi mai dau... Şi-am să-ţi mai dau...
Nu ştia nimic de ea. Nu-i vorbea nimic de viaţa ei. îi spusese încă din prima seară că are viza pentru Statele Unite şi că se află de aproape două luni în Portugalia aşteptându-şi locul pe clipper. Din când în când, dimineţile se trezea devreme şi se apropia, cu o expresie nedecisă, preocupată, de oglindă.
— Mă duc la Consulat, spunea. Sper că nu mi-a sosit încă rândul...
— Eu sper că ţi-a sosit, începea el zâmbind. Sper că ai să pleci chiar mâine. Ştii că la clipper te anunţă de la o zi la alta. Am să te aştept aici. Nici nu mă îmbrac. Am să te aştept, ca să aflu vestea cea mare. Parcă te văd intrând...
Ea se întorcea brusc de la oglindă şi-l privea sălbatic, aproape cu ură, întredeschizându-şi uşor buzele.
— Toţi bărbaţii sunteţi nişte porci şi nişte criminali! izbucnea deodată. Nişte criminali! Vă urăsc!...
— Eu ţi-am spus că sunt îndrăgostit, continua el. Ţi-am spus-o din prima seară: iubesc pe Ioana şi pe Ileana. Pe tine nu te iubesc. Ţi-am spus vreodată că te iubesc?
— Sunteţi nişte criminali! Nişte brute! Dacă ai şti cum vă urăsc!
— Nu înţeleg ce ai cu mine, continua el înălţându-şi privirile spre tavan. Ti-am spus că sunt îndrăgostit şi că de-abia aştept să mă întorc acasă...
