— E tot aşa. Săptămâna viitoare se încearcă o nouă operaţie. Biriş îşi scoase pachetul şi-şi aprinse o ţigară.

— Ce se mai întâmplă? întrebă Cătălina.

— Prost. Se apropie sfârşitul.

— Nu te întrebam de război, îl întrerupse ea. Vreau să ştiu ce se mai întâmplă cu Viziru... Aurel îl aşteaptă

mereu. Vrea să-i vorbească...

Biriş continuă să fumeze, privind înaintea lui, peste straturile cu flori, către zidul înalt şi sinistru al spitalului.

— Nu l-am văzut de mult pe Viziru. Ţi-am spus ce mi-a răspuns ultima dată: că ştie ce vrea să-i spună...

— Nu ştie nimic, îl întrerupse Cătălina. Aurel vrea să-i vorbească de altceva. Vrea să-l întărească, să-l consoloze...

MIRCEA ELIADE

358

Biriş îşi stinse ţigara pe pietriş, călcând-o cu piciorul.

— Mănânci azi cu mine sau rămâi la spital? o întrebă.

— Cred că am să mănânc cu tine. Aşteaptă-mă o clipă, mă duc să mă schimb...

O urmări cum se depărtează, cu mâinile în buzunarele halatului, printre rondurile cu flori, în plin soare, şi zâmbi împăcat.

în dimineaţa de 25 august, Gheorghe Vasile, ajutat de Irina, începuse să transporte pachetele cu cărţi în căruţa care-i aştepta în faţa casei. Erau colecţiile lui de cărţi şi broşuri de popularizare, învelite în jurnale şi legate cu sfoară. Multă vreme, învăţătorul sperase că va putea transporta cu trenul biblioteca Aşezămintelor culturale.

Săptămâni întregi lăzile pline aşteptaseră în salon, în timp ce învăţătorul umbla prin oraş ca să afle cum le-ar putea expedia la Giurgiu. Dar expediţiile se făceau cu destulă greutate, iar pe de altă parte învăţătorul nu ştia unde să se ducă şi cui să se adreseze. în cele din urmă, pe la mijlocul lui iulie, se hotărâse să-şi transporte biblioteca Aşezămintelor culturale cu o căruţă.

Gândul evacuării începuse să-l ispitească după al treilea bombardament. Căzuseră câteva bombe pe strada vecină

şi multe din geamuri se sparseră. în acea după-amiază doamna Ivaşcu plecase să caute un geamgiu, iar el se afla în salon, silindu-se să lipească benzi de hârtie la una din ferestre cu geamul crăpat. Auzi portiţa din curte deschizându-se şi văzu intrând o femeie bătrână, dar încă zdravănă, cu un geamantan vechi, de carton presat, în mână. Probabil că era destul de greu, căci femeia se oprise cu el în mijlocul curţii, îl lăsase jos şi-şi şterse amândouă mâinile de fustă. Apoi privise cu mirare şi admiraţie în jurul ei.

— Caut pe madam Irina, spuse. Eu sunt madam Porumbache, mătuşa lui Petrică Biriş. Am adus nişte lucruri pentru madam Irina...

Se aşezase pe un scaun în salon şi-şi rotea necontenit ochii, admirând.

— Frumoase case! exclama la răstimpuri. Aşa aveam şi noi, în Ferentari. Poate le cunoşti dumneata...

începu să-i descrie casele şi să-i povestească. îi povesti în acea după-amiază de timpurile de bogăţie dinaintea celuilalt război; ochii i se umpleau de lacrimi şi atunci privea din nou în jurul ei, emoţionată. Apoi, dintr-o dată,

schimbă vorba.

— Petrică, nepotu-meu, s-a îmbolnăvit din nou. S-o fi speriat, căci a căzut o bombă chiar la capătul străzii şi praf a făcut-o! Şi m-a rugat să vă aduc lucrurile astea, pentru madam Irina. Spune că sunt lucruri de mare preţ şi că dacă, Doamne fereşte, se întâmplă de cade vreo bombă...

359

NOAPTEA DE SÂNZIENE

Atunci se întorsese Gherghina Ivaşcu cu geamgiul. în geamantanul de carton presat se aflau trei tablouri şi o seamă de obiecte din vitrine înfăşurate cu mare grijă în foiţă. Gherghina părea mâniată.

— încă nu s-a întors Irina? îl întrebă. De când s-a prăpădit Ioana, fata asta şi-a pierdut minţile. A uitat şi de copil, a uitat de toate...

Gheorghe Vasile o lăsă plângându-se doamnei Porumbache şi se retrase în odaia lui. Privi tulburat, cu frică, dulapul în care-şi adunase colecţiile. Aproape că îşi completase „Biblioteca pentru toţi"; îi mai lipseau numai unsprezece numere. Şi toate comorile acestea ar putea fi într-o bună zi distruse de bombardament... Se lăsă

deznădăjduit în fotoliul de piele galbenă. Şi deodată înţelese cât fusese de naiv. Aşezămintele culturale n-aveau rost în Capitala ţării. Aşezămintele erau plănuite să ducă lumina la sate, şi în primul rând în satul unde fusese el învăţător, în Dobreştii din Vlaşca.

începuse să aştepte căruţa din primele zile ale lui august. Scrisese surorii lui, scrisese noului învăţător, primarului, preotului, şi trimisese chiar un mandat poştal, pentru cheltuielile de drum ale căruţaşului. Venea, îl anunţase învăţătorul, un văr de-al lui, Cojocaru, care tocmai fusese lăsat la vatră, invalid cu o mână înţepenită

din umăr. înainte de război, Cojocaru fusese căruţaş la Giurgiu. Dimineţile, Gheorghe Vasile ieşea pe stradă să-l aştepte. Se plimba prin faţa casei, ajungea până la capătul străzii, se încumeta uneori până la staţia de tramvai din bulevard, apoi se reîntorcea, nervos, abătut, descurajat. în ultimele zile, de când începuse ofensiva rusească pe tot frontul Moldovei şi erau lupte crâncene la porţile laşului, era deznădăjduit. — Vin ruşii peste noi! spunea. Ne-au prins aici, ca pe şoareci într-o cursă...

Cojocaru sosise în noaptea de 23 august. Le bătuse în geam cu codirişca şi-o trezise pe Irina. Caii erau istoviţi şi flămânzi. Era prea târziu ca să mai ajungă până la grajdul pe care-l găsise Gheorghe Vasile în Obor. I-au deshămat şi i-au adus în curte, lăsând căruţa, cu roţile înţepenite, în stradă. A doua zi, după ce Cojocaru dusese caii la grajd, se anunţase la radio lovitura de stat a Regelui Mihai şi încetarea ostilităţilor cu Sovietele. Gheorghe Vasile rămăsese împietrit în mijlocul salonului. Târziu, îşi trecu dosul palmei peste buze şi se întoarse spre Cojocaru.

— Să plecăm în noaptea asta, vere, că dau ruşii peste noi. Cojocaru clătinase din cap.

— Nu ţin caii. Trebuie să-i odihnim măcar o noapte şi-o zi. Altminteri, ne lasă pe drum...

în dimineaţa următoare, Irina şi Gheorghe Vasile începură să încarce pachetele cu cărţi în căruţă, înainte să se fi întors Cojocaru cu caii de la Obor. Câteva avioane germane zburară foarte jos, la mai puţin de cincizeci de metri înălţime, îndreptându-se spre centrul oraşului. Cojocaru tocmai se întorcea.

MIRCEA ELIADE

360

— E jale mare pe bulevard, le spuse.

Gheorghe Vasile parcă nici nu l-ar fi auzit. Se urcase în căruţă şi aşeza cu grijă pachetele în lăzi. Irina îi aduse două pături, coşul cu mâncare şi alt coş cu sticle de vin şi o damigeana mare cu apă. Doamna Ivaşcu ieşi pe trotuar ca să-i ureze drum bun. Gheorghe Vasile îi sărută mâna, apoi o sărută pe Irina pe obraji.

— Merg şi eu să vă petrec până în bulevard, spuse Irina şi se sui repede în căruţă.

Doamna Ivaşcu voi să spună ceva, dar un zgomot asurzitor îi acoperi glasul şi în clipa următoare avioanele izbucniră deodată pe deasupra caselor. Caii smuciră brusc şi căruţa o porni neaşteptat de repede, clătinându-se.

Ajungând în bulevard, Cojocaru opri şi întoarse capul spre Irina aşteptând să coboare.

— Mai merg puţin, mai merg până în Obor, spuse ea. Măcar să vă văd ieşiţi la barieră...

De pe trotuare, câţiva oameni îi priviră în treacăt, fără interes. Păreau obosiţi, dezamăgiţi şi totuşi se plimbau fără

astâmpăr, agitaţi. Parcă ar fi aşteptat ceva, dar nu ştiau nici ei ce aşteaptă. Un tânăr cu ochelari şi faţa foarte palidă privea necontenit către cer. Căruţa o porni din nou şi Irina îşi făcu cruce.

— Numai de nu ne-ar ajunge din urmă, făcu Gheorghe Vasile. Că dacă e armistiţiu şi nu-i mai opreşte nimeni, într-o zi, două, ajung aici, peste noi...

Irina se ridică şi-şi căută un alt loc printre lăzi. Dar zdruncinăturile le simţea şi aici, cu aceeaşi putere, şi după

câteva clipe se reîntoarse la locul pe care-l avusese la început, în spatele lui Cojocaru. Doi sergenţi de stradă o urmăriră cum se clatină printre lăzi, şi-i zâmbiră. Apoi se auzi o sirenă în spatele lor şi Cojocaru întoarse încruntat capul. Se apropia în goană o camionetă de pompieri, încărcată până la refuz. Erau câţiva soldaţi rezervişti, aproape bătrâni, mai mulţi civili cu figuri exaltate, ridicând mereu braţele în aer şi strigând cuvinte care nu se desluşeau, şi un comisar de poliţie cu o faţă solemnă, înţepenită. Cojocaru trase hăţurile cu toată

puterea braţului sănătos, răstur-nându-se mult pe spate, şi izbuti să oprească căruţa. Camioanele trecură pe lângă