Se apropie de Ioana şi o sărută pe amândoi obrajii.
— Nu cumva ai fost iar la azil? se sperie doamna Ivaşcu.
— Nu, măicuţă, am fost doar până la colţ. Am avut puţină treabă...
— Şi iar ai ieşit nepudrată şi nefardată! Parcă nici n-ai fi cucoană! Eşti mai rău ca Lina, spălătoreasă...
— Am uitat, măicuţă, iartă-mă! spuse Irina plecându-se s-o sărute.
— Fugi că mă decoafezi! se apără doamna Ivaşcu. Şi, mă rog, ce sunt misterele astea? ce treabă ai avut în colţ?...
— Am să-ţi spun după ce alăptez băiatul... Se întoarse spre Ioana şi o luă de mână.
— Haide să-l vezi pe Gheorghiţă...
îl găsiră adormit în leagăn. Irina îşi descheie bluza şi-l apropie de sân. Fără să ridice ochii, o întrebă.
— Ce e cu tine?
— Simţeam nevoia să te văd, şopti Ioana aşezându-se alături de ea pe pat. Mi s-a închis inima deodată. Am visat urât, mi-e teamă să nu se fi întâmplat ceva...
— Nu s-a întâmplat nimic, o întrerupse Irina. împăratul se întoarce.
— Nu mă gândeam la el. Mă gândeam la bătrânul, la tatăl lui Ştefan. Irina ridică ochii şi zâmbi.
— Nu s-a întâmplat nimic, nu-ţi fie teamă... Ioana oftă lung.
— M-am trezit mereu azi-noapte. Mi-era frică. Spuneam Tatăl Nostru şi totuşi îmi era frică...
Irina o asculta vorbind, jucându-se cu un cârlionţ din creştetul băiatului.
— Să nu-ţi fie niciodată frică, spuse ea deodată ridicând însufleţită capul şi căutându-i privirile. Când simţi că ţi se face frică, roagă-te lui Dumnezeu...
— Poate nu ştiu să mă rog, şopti foarte încet Ioana. învaţă-mă tu. Irina zâmbi şi rămase o clipă cu privirile pierdute, visătoare.
— Când spui Tatăl Nostru, începu ea, să nu te gândeşti la nimic. Să spui aşa, de mai multe ori: Tată! Tată! până
ţi se face întuneric. Apoi, să spui mai tare: Tată! Tată! Tată al Nostru! Şi-atunci, să asculţi. Dar să nu-ţi fie frică.
Poate îţi vorbeşte, poate te cheamă. Să nu-ţi fie frică dacă te cheamă!...
Se întrerupse brusc, aproape speriată, şi-şi făcu repede o cruce.
— Ascultă-mă, îi spuse, apucându-i mâna. Când ţi-e frică, ia-l pe Răzvan în braţe şi spune doar atât: Tată! Tată
al Nostru! Tată al Nostru carele eşti în Ceruri!... Strânge-l bine în braţe şi spune mereu: Tată! Să nu-ţi fie frică
dacă-l auzi că te cheamă. E Tatăl Nostru. Să-l strângi pe Răzvan în braţe şi să-l pui şi pe el să rostească: Tată!
Tatăl Nostru!
— Dacă o să vină Ştefan, împăratul, n-are să-mi mai fie frică...
Irina plecă ochii.
— Nu-ţi vorbeam de ce-o să fie când o fi şi împăratul, spuse foarte încet, îţi vorbeam... Dacă ţi-o mai fi vreodată
frică şi vei fi singură...
Dar o copleşi emoţia şi începu să plângă. Apucă din nou mâna Ioanei şi-o lipi de obraz, apoi i-o sărută lung.
— Irina, ce s-a întâmplat? o întrebă intimidată Ioana.
Irina oftă sfios şi, fără să ridice ochii, începu cu un glas foarte obosit.
— Am fost la azil. N-am vrut să mai ştie măicuţa...
Plângea lin, aproape tăcut, şi-şi lipea necontenit mâna Ioanei de obraz.
— Să nu-ţi fie niciodată frică, şoptea întruna. Orice s-ar întâmpla, să nu-ţi fie frică... Să spui doar atât: Tatăl nostru carele eşti în Ceruri...
Câteva zile în urmă trecu s-o vadă Biriş. Nu-l mai întâlnise din vară, când aştepta să plece la Londra. I se păru mai slab, mai neîngrijit, şi chelia i se accentuase parcă şi mai mult; îi rămăseseră doar câteva şuviţe de păr, de o culoare nedecisă, şi Biriş le căuta mereu, presându-le cu dosul palmei, în creştetul capului.
— Credeam c-a sosit, spuse el intrând.
— Trebuie să vină zilele acestea, începu Ioana.
în acea dimineaţă primise o lungă telegramă şi i-o arătă, citindu-i câteva fraze. Biriş ridica la răstimpuri ochii şi o privea fără expresie.
