— ... Era întotdeauna voluntar. Conducea echipele contra partizanilor ascunşi în subteranele Odessei. Ştia ce are să i se întâmple. Umblau prin întuneric, lipiţi de ziduri, şi-apoi deodată ceilalţi îi orbeau cu aruncătoarele de flăcări. Aveau muniţii puţine şi foloseau mai ales aruncătoarele de flăcări. Băleanu ştia ce-l aşteaptă...

— Trebuie neapărat să mă duc să-l văd, repetă deznădăjduită Irina. Biriş se sculă să-şi stingă ţigara. Petele de soare tremurau pe covor,

deplasându-se încet către oglindă. Câteva clipe în urmă intră Adela. Rămase în prag, intimidată.

— S-a anunţat la B.B.C. că vom fi din nou bombardaţi, vorbi ea foarte repede. Au anunţat că, dacă nu capitulăm, vom fi bombardaţi zi şi noapte, vom fi bombardaţi până nu va mai rămâne o singură casă în picioare, în toată ţara.

Se opri stânjenită şi încercă să zâmbească, privindu-i pe rând pe fiecare.

— S-a anunţat adineauri la B.B.C, repetă ea.

De a doua zi, Ştefan se reîntoarse la minister şi Irina începu să vină serile. Dar nu-l găsea întotdeauna acasă şi

atunci rămânea câtva timp de vorbă cu Adela, aşezate amândouă pe canapeaua din coridor, aşteptându-l.

— A fost pe-aici mama Ioanei, îi spunea Adela coborând tainic glasul. A stat multă vreme cu el, în odaie. Mi-a spus că plângea ca un copil... Eu nu l-am auzit niciodată plângând, adăugă. Poate, doar, în timpul nopţii...

O privea lung, insistent, parcă ar fi vrut s-o facă să înţeleagă că trebuie să spună şi ea ceva. Târziu, Irina se ridica brusc.

— Nu mai pot să-l aştept. S-a făcut noapte...

Pleca, strângându-şi fularul de lână în jurul gâtului şi umerii i se înfiorau, deşi noaptea de început de mai nu era rece. Mergea repede, parcă cu teamă, prin întuneric, până ce zărea, încă departe în faţa ei, punctul de jăratic al ţigării, şi atunci micşora pasul şi se apropia cu grijă, ca să nu-l sperie. Rămânea câteva clipe, nevăzută, în întuneric, apoi îi şoptea.

—Ştefan! ... Sunt eu, Irina...

II găsea uneori pe bancă, sub unul din castanii bătrâni care străjuiau bulevardul, şi se aşeza lângă el, fără să

spună nimic. Câtva timp, Ştefan continua să fumeze tăcut, ca şi cum n-ar fi simţit că e acolo, alături de el.

— Aveam o fotografie, începu el odată. Era prima noastră fotografie, când eram logodiţi; era din mai 1933.

întotdeauna i-am spus că e cea mai reuşită fotografie. Ne-a făcut-o un băiat tânăr; îmi pare rău că nu i-am ştiut niciodată numele. Era cu mama lui şi cu o verişoară, o fetiţă de liceu. Le fotografiase de mai multe ori, pe ele amândouă, dar voia să fie fotografiat şi el, în grup, măcar o singură dată. Noi tocmai treceam pe-acolo, şi m-a rugat să-i fotografiez. Apoi a venit spre noi, zâmbind, intimidiat, şi mi-a spus: „Dacă-mi MIRCEA ELIADE

350

daţi voie..." Ioana a început să râdă şi şi-a întors faţa spre mine luându-mi repede braţul. Şi în acea clipă ne-a fotografiat... Ne-a cerut pe urmă adresa, dar n-am crezut că ne va trimite fotografia. Şi totuşi ne-a trimis-o. Era expediată din Braşov, dar n-avea nici nume, nici adresă... Era în mai 1933. Era îmbrăcată cu o bluză cu buline roşii. E curios cum nu şi-a mai făcut de-atunci bluze cu buline roşii.

Apoi tăcu iar, timp îndelungat, fumând, privind numai înaintea lui, în întuneric. Pe bulevard treceau câteodată

maşini cu farurile aproape oarbe, înaintând încet, cu frică. Irina îşi strângea mai tare fularul în jurul gâtului, aşteptând. Târziu, Ştefan întoarse capul spre ea.

— Tu nu te duci acasă? o întrebă.

Atunci se ridică uşor, îi întinse mâna, dar Ştefan nu o văzu şi Irina rămase cu ea întinsă, câteva clipe, apoi şi-o ascunse ruşinată în buzunarul pardesiului.

— Noapte bună, îi spuse depărtându-se şi dispărând repede în întuneric. Revenea, cu încăpăţânare, în fiecare seară.

— Vrea să se mute, îi spunea Adela. Un coleg de minister, care a fost evacuat la Timişoara, îi pune apartamentul lui la dispoziţie... De altfel, probabil că vom pleca şi noi, adăuga coborând glasul, vom fi şi noi evacuaţi...

Bătea la uşă şi începea să aştepte.

— Sunt eu, Irina, şoptea.

Auzea comutatorul electric apoi cheia răsucindu-se în broască. îl găsea în mijlocul odăii, dar Irina stingea repede lumina, căci ferestrele erau întotdeauna deschise.

— Camuflajul! şoptea ea. Te trimite direct în lagăr...

Ştefan se apropia de fereastră şi Irina se aşeza pe scaunul din faţa canapelei. Luna dispăruse şi noaptea îşi regăsise singurătatea, plenitudinea. Stelele sclipeau timid, aburite, depărtate, fără nici o putere împotriva întunericului care se ridica parcă din pământ, o dată cu toate acele miresme amare de frunze proaspete şi sevă. în faţa ferestrelor, crengile negre se clătinau la răstimpuri, aproape fără zgomot, ca prin somn.

— Spunea că, singură, i-ar fi fost frică, începea Ştefan fără să întoarcă capul, dar cu mine îi plăcea să umble nopţile pe munte. Când şedeam la cabană, plecam întotdeauna, noaptea, către Bulboci. O lăsam pe ea înainte, pe potecă. Doar când trebuia să trecem puntea, mergeam eu înaintea ei şi o ţineam de mână. Era în iulie 1933. Dar după aceea, am fost mereu pe munte... E curios că nu-mi aduc aminte ce-mi spunea. Vorbeam eu tot timpul. Din când în când, izbutea să spună şi ea ceva, dar nu-mi mai aduc aminte. Nu mi-au rămas decât imagini. Dar imagini foarte precise, până în cele mai mici amănunte. Văd şi acum fiecare piatră pe care ne aşezam ca să ne odihnim, sau să privim luna...

351

NOAPTEA DE SÂNZIENE

Se întorcea de la fereastră şi începea să se plimbe încet, prin întuneric. Târziu, Irina se ridica brusc, parcă şi-ar fi amintit de ceva, şi-i spunea:

— Noapte bună, Ştefan!

In ziua următoare a fost un nou bombardament masiv şi către seară cerul se însângerase deasupra oraşului.

Venind, Irina ocoli mai multe străzi desfundate şi răscolite de bombe.

— Plecăm mâine, îi şopti Adela de la uşă. Răducu spune că e o nebunie ce facem, că ar trebui să capitulăm.

Spune că ne garantează anglo-americanii...

îl găsi, în întuneric, în dreptul ferestrei deschise. Cerul se zărea deasupra arborilor, dogorât de vâlvătăi depărtate.

Irina se apropie şi-i puse mâna pe braţ.

— Mâine sunt patruzeci de zile. Te aştept la biserică, la ora 11.

— De ce? o întrebă Ştefan fără s-o privească.

— E parastasul de patruzeci de zile.

îşi scoase automat pachetul din buzunarul hainei şi aprinse o ţigară, dar după primul fum o aruncă în grădină.

— Nu mai pot, spuse. Nu mai pot...

Irina rămase acolo, lângă el, în dreptul ferestrei.

— Nu mai pot fuma. Cred că m-am intoxicat.

Se auzeau la răstimpuri detunături depărtate, prelungi, care veneau parcă de sub pământ şi clătinau casa din temeli.

— Te aştept mâine la 11, îi spuse din nou Irina şi voi să plece.