Tăcu şi rămase multă vreme cu privirile în gol. Apoi îşi căută pachetul şi-şi aprinse o ţigară.

— Cum au ştiut că au să treacă pe-acolo, prin marginea satului? întrebă el fără s-o privească.

— I-a luminat Dumnezeu, spuse încet Irina. Ştefan continua să fumeze, cu ochii pironiţi în gol.

— Tu cum ai ştiut? o întrebă deodată, întorcând capul.

Avea o figură dură, ameninţătoare, şi Irina îşi plecă repede fruntea.

— Cum ai ştiut? repetă el apucându-i braţul şi strângându-i-l din ce în ce mai tare.

Irina îşi duse mâna la ochi şi începu să plângă, lin, tăcut. Ştefan o privi mult timp, apoi îi lăsă braţul.

— Dacă ai ştiut puteai să-i spui şi ei, începu el târziu, fără s-o privească. Aşa cum i-ai spus atunci, la cutremur...

— I-am spus, şopti Irina foarte încet. Ştefan întoarse speriat capul.

— I-am spus de mine. Credeam că are să se întâmple cu mine. I-am spus cum să se roage, cum am să mă rog eu.

I-am spus să-mi aprindă lumânări şi toată ziua aceea să rămână lângă mine. I-am spus că dac-o fi să mor neîmpărtăşită şi nespovedită...

Ştefan se ridică brusc şi se depărta, cu pasul repede, hotărât şi ferm, fără să întoarcă capul, până ce se pierdu printre ruine, la capătul străzii. Irina privi mult timp în urma lui, cu ochii împăienjeniţi de lacrimi.

— Iartă-mă, Doamne, dacă fac păcat, şopti ea târziu şi se ridică anevoie, istovită.

A doua zi, când îi bătu în uşă, Ştefan nu-i deschise. Rămase acolo, multă vreme, ciocănind la răstimpuri şi

spunând: — Sunt eu, Irina! Adela aştepta alături, cu tava în mâini, plictisită. După un sfert de ceas, renunţă şi reveni pe coridor. Tocmai intrase Biriş.

— Voiam să te rog ceva, începu el oarecum încurcat. Mi-a spus Cătălina că unul dintre răniţii de la spitalul ei, un colonel, Băleanu, vrea să-l vadă pe Ştefan. Spune că vrea să-l vadă neapărat...

Erau aşezaţi amândoi pe canapea. Adela plecase după cumpărături şi Irina îi luase tava şi-o păstra pe genunchi.

Şi atunci, pe neaşteptate, apăru Ştefan. Tăietura din obraz părea din nou sângerândă, iritată; parcă trecuse într-adins cu lama pe deasupra ei, bărbierindu-se.

— Vrea să te vadă colonelul Băleanu, spuse Biriş. Ştefan se aşeză pe un scaun, în faţa lor.

— Nu poate să mă vadă. E orb...

Apoi băgă mâna în buzunarul hainei, îşi scoase pachetul cu ţigări şi-l întinse lui Biriş.

— Vrea să-ţi vorbească, spuse Biriş luând o ţigară. A rugat-o pe Cătălina. E în pavilionul Cătălinei... Nu, nu aprind încă, adăugă repede văzând că Ştefan îşi apropiase chibritul. Fumez prea mult...

— Ştiu ce vrea, dar n-am să mă duc. Spune-i Cătălinei să mă scuze...

— A insistat mult...

— Ştiu. Dar nu pot.

MIRCEA ELIADE

348

Se ridică brusc de pe scaun.

— Aveam de gând să mă duc la minister, adăugă, dar am să mă duc mâine. Tot nu mai e nimic de făcut... Ce se întâmplă cu frontul? întrebă întorcând capul către Biriş.

— Pare oarecum stabilizat, în nordul Moldovei.

— Nu mai e nimic de făcut, repetă Ştefan.

îşi scoase batista şi începu să-şi tamponeze tăietura sângerândă.

— Haideţi la mine, le spuse deodată şi porni înainte.

Irina luă tava şi intră. Ferestrele erau amândouă deschise şi în odaie pătrundea adierea amiezei de mai. Ramurile pline, stufoase, tremurau foarte încet, în soare. Ştefan se aşezase pe canapea.

— Sunt treizeci şi trei de zile, spuse. Ce trebuie să fac, Irina?

Ea aşeză tăcută tava pe măsuţă. Biriş îşi apropie o dată ţigara de nări, apoi se hotărî, îşi căută nervos cutia de chibrituri şi şi-o aprinse.

— Ştiu ce vrea Băleanu, continuă Ştefan. Ca să-mi spună că eu sunt vinovat, că din vina mea s-a întâmplat... Şi are dreptate, adăugă repede, cu un glas sugrumat, ridicându-se şi apropiindu-se de fereastră.

Biriş fuma, înghiţind adânc frumul şi dându-i apoi drumul cu un oftat lung. Irina îşi pusese mâinile pe genunchi şi aştepta. Soarele se juca acum printre ramuri şi cădea pe covor în pete mari, aurii, nestatornice.

— Evident că are dreptate, reluă Ştefan revenind în mijlocul odăii. Aşa i s-a întâmplat şi lui. După mulţi ani, dar s-a întâmplat...

Se aşeză din nou pe canapea, parcă mai liniştit, şi o privi pe Irina.

— E din cauza lui Vădastra. Mi-a spus-o chiar el... De altfel, e un om admirabil. Are foarte mult curaj...

Tăcu iar. Irina îşi trecu o mână pe frunte, apoi şi-o reaşeză lângă cealaltă, pe genunchi. Biriş se ridică să caute o scrumieră.

— E marele amor al Cătălinei, spuse scuturându-şi nervos ţigara.

Se reaşeză pe scaun şi continuă să fumeze, fără să privească spre nici unul dintre ei.

— Mi-a spus că e din cauza lui Vădastra, repetă Ştefan. Mi-a spus că s-au certat odată, de mult, când locuiau împreună, şi i-a tras atunci o palmă scoţându-i ochiul de sticlă. „Şi acum m-a pedepsit Dumnezeu, mi-a spus, mi-a luat Dumnezeu lumina ochilor..."

— Nu e adevărat! îl întrerupse speriată Irina. Să nu mai spună aşa, că e păcat...

— Aşa crede el. Şi ştia că aşa se va întâmpla, ştia de mult, de când a început războiul...

— Nu e adevărat! repetă Irina parcă tot mai speriată. Trebuie să mă duc să-l văd...

349

NOAPTEA DE SÂNZIENE