MIRCEA ELIADE
278
279
NOAPTEA DE SÂNZIENE
— Mă speriaseşi! făcu ea. Credeam că erai la Irina. Căutam pisoiul. Iar a făcut pipi în sufragerie. De când l-am castrat, face mereu pipi, pe unde se nimereşte!...
îşi roti ochii în odaie, apoi se apropie cu paşi moi de canapea şi-şi plecă spinarea. Ioanei i se făcu deodată frică.
— Nu cred că e aici, spuse ea încercând să zâmbească. Nu cred că s-a ascuns aici...
Doamna Ivaşcu îngenunchease şi-şi repezi de mai multe ori făcăleţul, la întâmplare, sub canapea.
— Degeaba, că nu-mi scapă el, spuse ridicându-se cu un oftat. Când se întoarce domnul Viziru? întrebă
aşezându-se.
— Zilele acestea trebuie să se întoarcă. îl aştept de la o zi la alta. Au fost întrerupte cursele de avion...
îşi aminti atunci, deodată, că aproape aceleaşi formule le repetase cu opt luni înainte, în iunie şi iulie 1940, când aştepta să plece la Londra. îşi făcuse şi desfăcuse de nenumărate ori bagajele. „Plec zilele acestea, spunea.
Trebuie să plec de la o zi la alta. Au fost întrerupte cursele de avion de la Cairo la Londra." Apoi, spunea: „Plec prin Lisabona. Aştept de la o zi la alta. Aştept să mi se găsească un loc în avionul de la Lisabona..." în cele din urmă, obosită, se mulţumea să răspundă: „S-au întrerupt cursele de avion..." îşi duse mâna la frunte. Se simţi deodată vlăguită de puteri, deznădăjduită.
— îl aşteptăm toţi cu nerăbdare, continuă doamna Ivaşcu. O să aflăm de la el cum s-a întâmplat nenorocirea...
Rămase o clipă pe gânduri, învârtind visătoare făcăleţul între degete. Atunci se deschise uşa şi intră un bătrân cu părul cărunt, destul de rar deasupra frunţii, dar căzându-i aproape în plete spre ceafă. Era îmbrăcat curios: avea pantaloni reiaţi, un pulover galben-verzui, de culoarea lămâii crude, şi o tunică neagră, pe jumătate descheiată.
— Domnul Vasilescu, tatăl lui Spiridon, i-l prezentă doamna Ivaşcu. Dânsa e madam Viziru, ştii dumneata cine, adăugă.
învăţătorul îşi încheie grăbit tunica, lăsând să i se vadă numai gulerul puloverului, şi apropiindu-se de Ioana, se înclină politicos şi-i sărută mâna.
— Ştiu, cum să nu ştiu, spuse, aşezându-se pe un scaun în faţa canapelei. Dânsul a fost martorul tragediei noastre, adăugă cu un glas tremurat. Dânsul, domnul consilier Viziru, a împărtăşit eroismul scumpilor noştri decedaţi, căzuţi eroic în cel mai grandios bombardament al secolului!...
Se opri şi oftă adânc. Apoi privi spre Ioana, aşteptând parcă un cuvânt de consolare.
— Mi-a părut foarte rău, începu ea, plecându-şi încurcată privirile. Ce tragedie!
— Stimată doamnă, o întrerupse cu gravitate învăţătorul, e mai mult decât o tragedie. Pentru noi, familia, a fost o catastrofă. Cuscrul meu, profesorul Iancu Antim, era o glorie a ştiinţei româneşti...
— L-am cunoscut, spuse repede Ioana, ridicându-şi ochii, l-am cunoscut pe profesor încă de acum patru ani. Era un mare învăţat.
— Era un al doilea Nicolae Iorga, stimată doamnă. De când am avut cinstea si fericirea să rămân în această casă, un adevărat muzeu...
— Dânsul locuieşte aici, cu noi, vorbi doamna Ivaşcu. De la Crăciun locuieşte cu noi. Ne-am gândit... Spune, spune dumneata, adăugă pripit. Iartă-mă că te-am întrerupt! Nu-i place să fie întrerupt, se întoarse spre Ioana zâmbind.
— Această casă e un adevărat muzeu, continuă învăţătorul. Este, pot spune, un focar de cultură, un focar al ţării întregi. Avem datoria, noi, urmaşii marelui profesor Iancu Antim, avem datoria, spun, să ducem mai departe acest focar, acest muzeu naţional. Este o sacră datorie pentru noi, familia...
Se opri, istovit, şi-şi scoase batista. îşi şterse fruntea, apoi şi-o trecu peste buze.
— Şi dânsul este un om cult, spuse doamna Ivaşcu. Citeşte mereu...
— Eu sunt un biet învăţător de ţară, un umil discipol al marelui Spini Haret. Dar, în tinereţea mea, am fost şi eu în felul meu o figură. N-am avut, însă, fericirea să trăiesc alături de acest focar de cultură care a fost profesorul Iancu Antim. Numai acum, de când locuiesc acest muzeu, şi am avut cinstea să mă adap direct de la izvorul...
— Citeşte mereu, îl întrerupse doamna Ivaşcu. Rămâne singur până târziu, după miezul nopţii, şi citeşte...
Doarme în odaia lui bietu' Iancu, numai între cărţi...
— E o bibliotecă grandioasă, spuse aprope cu emoţie învăţătorul. E un focar de cultură...
Apoi se ridică deodată şi se îndreptă hotărât spre uşă. Doamna Ivaşcu începu să miroasă aerul, plecându-şi capul spre covor.
— Dumneata nu simţi nimic? o întrebă încet, confidenţial. Eu am oroare de pipi de pisici. L-am castrat pe Viteazu ca să-l culeg după drumuri şi ca să putem dormi liniştiţi, căci era un balamuc întreg; adunase toate pisicile în curtea noastră, nu mai puteam închide ochii toată noaptea... Dar de-atunci, de când l-am castrat, m-a înnebunit: face mereu pipi. Ne-a stricat toate covoarele...
Se opri deodată, încruntându-se. Irina intrase, cu paşi moi, şi se îndrepta zâmbind spre ele.
— Bine, fată, te-am rugat s-o mai laşi dracului de biserică, Doamne iartă-mă, măcar acum, cât e epidemia asta de gripă. Iar a plâns Gheorghiţă după ce-ai plecat...
- N-am fost la biserică, spuse Irina.
MIRCEA ELIADE
280
281
NOAPTEA DE SÂNZIENE
