Parcă o mare linişte i se răspândi atunci în toată fiinţa. Se apropie de Irina şi o cuprinse în braţe.
— E adevărat, şopti. E adevărat! Numai pe el îl iubeam... Irina reveni puţine zile în urmă.
— Săracul de el, spuse, s-a prăpădit şi el fără lumânare, nespovedit şi neîmpărtăşit, ca un câine omorât cu pietre, în mijlocul străzii... Te mai rogi pentru el! El, Partenie, te-a iubit foarte mult. Te rogi pentru el?...
Ioana rămase în faţa ei, în picioare, neîndrăznind s-o privească.
— Eu nu ştiu, şopti ea, nu ştiu să mă rog. învaţă-mă dumneata!... înva-ţă-mă cum să mă rog! exclamă ridicându-şi brusc privirile, emoţionată.
— Eu nu pot să te învăţ, pentru că n-am dar. Nu ştiu decât Tatăl Nostru. Spune Tatăl Nostru...
îşi dădea seama că visează, dar nu izbutea să se trezească. Avionul pornise din nou. Stewardul aşezase pe genunchii fiecăruia o tavă pe care se aflau un sandvici, o portocală şi o ceaşcă cu ceai, apoi se întoarse şi ridică
plăcile de carton de la ferestre. Cerul întreg îl întâmpină din toate părţile o dată. Sub el, printre nori, se zărea oceanul. Norii păreau fâşii de vată murdară, plutind leneşe Şi în neştire. Nu mai auzea zgomotul motoarelor; începea să audă în schimb melodii aproape uitate, nelămurite, care izvorau din cine ştie ce fragment de Timp, pe care nici nu-şi mai amintea că-l trăise vreodată. Şi apoi, pe nesimţite, melodiile acelea tulburi, nedecise, se transformară într-un cor
MIRCEA ELIADE
272
foarte depărtat, dar din ce în ce mai ferm. Vocile se pierdeau uneori ca înecate de o năprasnică răsturnare de talazuri, apoi se înălţau din nou, victorioase, stăpânind toate vuietele unei mări nevăzute. Asculta furat, încercând să-şi amintească. Din aşteptare, se întocmi încet, frântură cu frântură, pădurea de la Băneasa.
Tresări şi se trezi cu soarele în faţă. Câteva clipe nu-şi dădu seama unde se află, apoi simţi cum îl înăbuşă
beatitudinea şi, sărind din pat, deschise larg ferestrele. Arborii Avenidei erau despuiaţi de frunze, dar cerul era limpede şi în văzduh răzbea miros de primăvară. Un tramvai electric lunecă metalic prin faţa lui. îl privi emoţionat, parcă ar fi văzut deja tramvaiele din Bucureşti. începu să se îmbrace repede. „Ştirile sunt confuze.
Rebeliunea se întinde în toată ţara."
Privise fiecare fereastră luminată prin faţa căreia trecuse autocarul cu o greu stăpânită bucurie. De la aeroportul din Sintra până la Lisabona au făcut trei sferturi de ceas. Totul i se părea feeric: colinele împădurite, eucalipţii şi stejarii-plută, luminile caselor de ţară împrejmuite cu ziduri de piatră — dar mai ales ferestrele luminate.
Oboseala îi pierise îndată ce intrase pe Avenida cu becuri puternice. Mirosea a primăvară şi seara era atât de caldă, încât îşi scoase paltonul şi şi-l aşeză pe genunchi. — Ţi-am reţinut cameră la hotel Ti voii, îi spusese Filimon, întâmpinându-l la Legaţie. îmi pare rău că nu putem rămâne împreună astă-seară. Sunt invitat. într-o jumătate de ceas trebuie să fiu acasă, să mă schimb... Ştirile sunt confuze, adăugase el cu câteva minute în urmă.
Unele informaţii pretind că rebeliunea se întinde în toată ţara; altele, că generalul Antonescu e stăpân pe situaţie...
Ştefan coborî şi se îndreptă spre birou să-şi lase cheia. Apropiindu-se, îl auzi pe portar vorbind la telefon.
— Non, Madame, Mademoiselle Zisso n'est pas encore rentree... Non, Madame, elle n'est pas â Lisbonne...
Taxiul îl lăsă în faţa Legaţiei; era un apartament modest, aproape sărăcăcios, într-o clădire din Avenida Antonio Augusto Aguiar.
— Am anunţat azi-noapte Bucureştiul de sosirea dumitale, îi spuse Filimon. Am adăugat că ai fost percheziţionat... Dar ce ai? îl întrebă el.
— Sunt încă năucit de zbor, zâmbi vinovat Ştefan. Ce se întâmplă în ţară? întrebă el repede.
— Pare că rebeliunea a fost înăbuşită... Pare că...
După câteva minute, Ştefan îşi dădu seama că Filimon se oprise din nou şi-l privea, nedumerit.
— Â-propos, începu el pe un ton oarecare. Mai sunt români la hotelul meu? Auzii adineauri numele unei domnişoare Zissu...
— O domnişoară Zissu? se miră Filimon. Acum aud pentru prima dată de ea. N-a trecut pe la Legaţie.
273
NOAPTEA DE SÂNZIENE
Rebeliunea a fost înăbuşită în ziua următoare. Au început apoi represaliile; arestări masive de legionari, procese sumare în faţa tribunalelor militare, razii şi percheziţii. Cordoane de jandarmi barau străzile şi trecătorii, îndeosebi femeile erau căutate de arme. Cătălina fusese oprită pe bulevardul Domniţa şi îndelung cercetată de un
plutonier. Când înţelese că e vorba de altceva decât de o percheziţie, îl lovi cu mâna peste braţ.
— Eşti sub arest! îi spuse plutonierul.
Rânjind i se dezveliră dinţii de aur. Cătălina privi speriată în jurul ei, cerând parcă ajutor. Câţiva domni zâmbiră
stânjeniţi, plecând ochii.
— Dar n-am făcut nimic! strigă ea.
— Circulaţi, circulaţi! se auzi glasul unui comisar.
Cei percheziţionaţi plecau mai departe răsuflând uşuraţi.
— N-am făcut nimic! repeta mereu Cătălina.
Un ofiţer trecu trotuarul spre ea şi se apropie de plutonier.
— Ce vină are doamna? întrebă.
Cătălinei i se părea că ghiceşte o mare blândeţe în vocea lui. îi zâmbi, puţin speriată. Ofiţerul îi întoarse zâmbetul.
