— Tu ştii ce e sizalul? îl întrebase odată pe Răducu. — Nu, răspunsese el, dar de ce mă întrebi? — Din cauza lui întârzie Ştefan, zâmbi Ioana. Vrea să cumpere sizal pentru România. Sizal şi wolfram, adăugă. Dar nu ştiu ce sunt astea şi nu întâlnesc pe nimeni care să-mi explice. — Cum e el zăpăcit, începu Adela, s-o fi încurcat cu vreo portugheză. Aşa-l ştiu de când era student. îl lega la ochi orice prăpădită. Cu situaţia lui, ar fi putut flirta cu fete bine, de familie, dar pe el îl vedeai umblând tot cu nişte apucate... O fi pus mâna vreo stricată pe el!... — Nu cred! spuse Ioana. — Eu îl cunosc mai bine, continuă Adela. Are un talent să se-ncurce cu te miri cine... —

Răzvan, întoarse Ioana capul, du-te şi te joacă în salon! — Eu aştept pe împăratul! şopti Răzvan supus. Mi-a spus Irina că vine împăratul şi trebuie să-l aştept!... — Tot nu l-aţi dezvăţat să-i spună împăratul? se scandaliza Adela.

într-o noapte, începu din nou să viscolească şi până dimineaţă străzile erau troienite. Ioana se trezi de mai multe

ori; caloriferul se răcise de mult şi în odaie se făcuse frig. Ascultând viforul, simţi cum începuse să i se facă frică

şi şopti repede Tatăl Nostru. „Am visat urât", îşi repeta ca să se liniştească; dar nu izbutea să-şi aducă aminte ce visase. îşi amintea doar că visase pe doctoriţă. Cu o seară mai înainte doctoriţa trecuse s-o vadă. — Tot nu s-a întors, dragă?! exclamase ea. Am rămas special pentru el. Dar nu mai pot rămâne mult. M-a rugat să stau iarna aceasta la ei. Cred că nu prea se înţelege bine cu Eleonora, adăugă confidenţial. A simţit şi el că Eleonora trăieşte cu băiatul farmacistului.

277

NOAPTEA DE SÂNZIENE

Eu i-am spus: Nu mă amestec în socotelile tale. Eşti tânără, tata e bătrân şi bolnav; te înţeleg. Dar fă şi tu aşa ca să nu simtă. Nu mai are mult de trăit; nu-i amărî zilele...

„S-o fi prăpădit bătrânul!", îşi spuse Ioana, şi-şi făcu repede câteva cruci. Poate de aceea am visat-o pe doctoriţă... Când, cu multe luni înainte, se aflase de hotărârea Sofioarei de a se muta în vila bătrânului Viziru, de lângă Ploieşti, Adela izbucnise în râsul ei scurt, ascuţit, şi-i privise pe rând, cu un uşor dispreţ în priviri: — V-a legat pe toţi la ochi! De unde a apucat-o aşa, deodată, dragostea pentru tata? Cât am rugat-o, atunci, să stea lângă

el şi să-l îngrijească, să nu pună mâna pe el Eleonora! Dar parcă a fost chip! Doctoriţa se plimba atunci între Reşiţa şi Bucureşti; ba că-l lasă, ba că nu-l lasă; până ce-a lăsat-o bărbat-su, fără s-o mai întrebe pe ea. Şi acum, a apucat-o deodată dragostea de tata şi se duce să stea cu el, în pustietatea aia de vilă. Cum a aflat că s-a încurcat Eleonora cu băiatul farmacistului, s-a dus şi ea acolo. Dar parcă noi n-am şti că domnul Bolintin e băiat chipeş şi c-a sucit minţile la toate fetele din mahala! Parcă n-am şti că se duce în fiecare seară la vilă, chipurile s-aducă

medicamente, şi că rămâne acolo până seara târziu, de vorbă cu doctoriţa, iar Eleonora umblă din odaie în odaie ca o nebună, trântind uşile şi drăcuind, şi că tata nu se mai gândeşte la nimeni!

în dimineaţa aceea a rămas acasă, cu ochii pe fereastră, parcă tot aşteptând să afle vestea. Dar bătrânului Viziru nu i se întâmplase nimic. Câteva zile în urmă a primit o scrisoare de la Sofioara. Bătrânul era tot bolnav de gută, dar starea nu i se înrăise, cu tot gerul şi toată zăpada. Se speriase, doar, în timpul rebeliunii, căci auzise necontenit împuşcături în jurul vilei.

A doua zi s-a dus la Irina. Puţin timp după cutremur se mutase în casa lui Antim şi mama Irinei, Gherghina Ivaşcu. Ioana o întâlnise de câteva ori. Era o femeie scundă, aproape grasă, cu părul oxigenat ca să nu se vadă că

albise, şi exagerat fardată. La fiecare zâmbet i se zăreau câţiva dinţi din aur. Era îmbrăcată în doliu.

— Vasăzică, mata eşti doamna Viziru, îi spuse când o întâlnise prima dată, măsurând-o din cap până-n picioare.

Mi-a vorbit Irina de dumneata şi de băieţaşul dumitale. Ne leagă de dumneata un trist eveniment, continuă

căutându-şi batista ca să-şi şteargă lacrimile. Două triste evenimente, adăugă începând să plângă de-a binelea.

Irina nu era acasă, dar jupâneasa o pofti în salon, s-o aştepte. Câteva clipe în urmă intră furtunos doamna Ivaşcu, cu un făcăleţ în mână.

— Aici te-ai ascuns, javro? strigă ea din prag.

Dar dădu cu ochii de Ioana şi se opri, ducându-şi repede mâna stângă la piept.

MIRCEA ELIADE

278

279

NOAPTEA DE SÂNZIENE

— Mă speriaseşi! făcu ea. Credeam că erai la Irina. Căutam pisoiul. Iar a făcut pipi în sufragerie. De când l-am castrat, face mereu pipi, pe unde se nimereşte!...

îşi roti ochii în odaie, apoi se apropie cu paşi moi de canapea şi-şi plecă spinarea. Ioanei i se făcu deodată frică.

— Nu cred că e aici, spuse ea încercând să zâmbească. Nu cred că s-a ascuns aici...

Doamna Ivaşcu îngenunchease şi-şi repezi de mai multe ori făcăleţul, la întâmplare, sub canapea.

— Degeaba, că nu-mi scapă el, spuse ridicându-se cu un oftat. Când se întoarce domnul Viziru? întrebă

aşezându-se.

— Zilele acestea trebuie să se întoarcă. îl aştept de la o zi la alta. Au fost întrerupte cursele de avion...

îşi aminti atunci, deodată, că aproape aceleaşi formule le repetase cu opt luni înainte, în iunie şi iulie 1940, când aştepta să plece la Londra. îşi făcuse şi desfăcuse de nenumărate ori bagajele. „Plec zilele acestea, spunea.

Trebuie să plec de la o zi la alta. Au fost întrerupte cursele de avion de la Cairo la Londra." Apoi, spunea: „Plec prin Lisabona. Aştept de la o zi la alta. Aştept să mi se găsească un loc în avionul de la Lisabona..." în cele din urmă, obosită, se mulţumea să răspundă: „S-au întrerupt cursele de avion..." îşi duse mâna la frunte. Se simţi deodată vlăguită de puteri, deznădăjduită.

— îl aşteptăm toţi cu nerăbdare, continuă doamna Ivaşcu. O să aflăm de la el cum s-a întâmplat nenorocirea...

Rămase o clipă pe gânduri, învârtind visătoare făcăleţul între degete. Atunci se deschise uşa şi intră un bătrân cu părul cărunt, destul de rar deasupra frunţii, dar căzându-i aproape în plete spre ceafă. Era îmbrăcat curios: avea pantaloni reiaţi, un pulover galben-verzui, de culoarea lămâii crude, şi o tunică neagră, pe jumătate descheiată.

— Domnul Vasilescu, tatăl lui Spiridon, i-l prezentă doamna Ivaşcu. Dânsa e madam Viziru, ştii dumneata cine, adăugă.

învăţătorul îşi încheie grăbit tunica, lăsând să i se vadă numai gulerul puloverului, şi apropiindu-se de Ioana, se înclină politicos şi-i sărută mâna.

— Ştiu, cum să nu ştiu, spuse, aşezându-se pe un scaun în faţa canapelei. Dânsul a fost martorul tragediei noastre, adăugă cu un glas tremurat. Dânsul, domnul consilier Viziru, a împărtăşit eroismul scumpilor noştri decedaţi, căzuţi eroic în cel mai grandios bombardament al secolului!...

Se opri şi oftă adânc. Apoi privi spre Ioana, aşteptând parcă un cuvânt de consolare.

— Mi-a părut foarte rău, începu ea, plecându-şi încurcată privirile. Ce tragedie!

— Stimată doamnă, o întrerupse cu gravitate învăţătorul, e mai mult decât o tragedie. Pentru noi, familia, a fost o catastrofă. Cuscrul meu, profesorul Iancu Antim, era o glorie a ştiinţei româneşti...

— L-am cunoscut, spuse repede Ioana, ridicându-şi ochii, l-am cunoscut pe profesor încă de acum patru ani. Era un mare învăţat.

— Era un al doilea Nicolae Iorga, stimată doamnă. De când am avut cinstea si fericirea să rămân în această casă, un adevărat muzeu...

— Dânsul locuieşte aici, cu noi, vorbi doamna Ivaşcu. De la Crăciun locuieşte cu noi. Ne-am gândit... Spune, spune dumneata, adăugă pripit. Iartă-mă că te-am întrerupt! Nu-i place să fie întrerupt, se întoarse spre Ioana zâmbind.

— Această casă e un adevărat muzeu, continuă învăţătorul. Este, pot spune, un focar de cultură, un focar al ţării întregi. Avem datoria, noi, urmaşii marelui profesor Iancu Antim, avem datoria, spun, să ducem mai departe acest focar, acest muzeu naţional. Este o sacră datorie pentru noi, familia...

Se opri, istovit, şi-şi scoase batista. îşi şterse fruntea, apoi şi-o trecu peste buze.

— Şi dânsul este un om cult, spuse doamna Ivaşcu. Citeşte mereu...

— Eu sunt un biet învăţător de ţară, un umil discipol al marelui Spini Haret. Dar, în tinereţea mea, am fost şi eu în felul meu o figură. N-am avut, însă, fericirea să trăiesc alături de acest focar de cultură care a fost profesorul Iancu Antim. Numai acum, de când locuiesc acest muzeu, şi am avut cinstea să mă adap direct de la izvorul...

— Citeşte mereu, îl întrerupse doamna Ivaşcu. Rămâne singur până târziu, după miezul nopţii, şi citeşte...

Doarme în odaia lui bietu' Iancu, numai între cărţi...