— Acum aflu pentru întâia oară de asta. De ce nu m-ai informat la timp? S-ar putea ca lucrurile să fie mai complicate decât ne-am închipuit noi... Va trebui să informăm poliţia, adăugă absent, încercând să găsească un loc unde să gareze maşina. Să înceapă cercetările...

Şoseaua fusese cu totul năpădită de ceaţă. O ceaţă albă, groasă, înecăcioasă. Ştefan începu s-o simtă apăsându-l pe piept, ca o piatră grea. „E prima ceaţă pe care o întâlneşte în Anglia", ar fi vrut să spună.

257

NOAPTEA DE SÂNZIENE

— Deşi, cu tot ce se întâmplă în lume, şi mai ales aici, continuase însărcinatul cu afaceri, povestea asta are să

pară ridicolă... în orice caz, trebuie să facem cercetări...

Peste trei zile, un inspector venise să-l vadă în Belgrave Square. îl rugă să povestească tot ce ştia despre Vădastra şi Antim. Omul îl asculta fără interes, aproape indiferent. Părea obosit; îşi trecea din când în când palma stângă

peste ochi, cu un gest scurt, automat. Reveni peste o săptămână, de astă dată mai afabil, mai atent, privindu-l neîncetat. îi ceru o listă a tuturor persoanelor pe care le văzuse în ziua morţii lui Antim şi, măcar aproximativ, durata întrevederilor.

— Nu cumva mă bănuiţi pe mine? îl întrebase Ştefan. Inspectorul îl privise cu un zâmbet ofuscat şi politicos.

Urmase apoi, în preajma Crăciunului, discuţia cu ministrul...

— Puteţi să vă îmbrăcaţi, spuse funcţionarul de la birou după ce schimbase cu ceilalţi doi o privire fără expresie.

Ştefan începu să se îmbrace tăcut. Peste câteva clipe, intră ofiţerul.

— Revizia bagajelor va mai dura puţin, spuse aşezându-se la birou. Ştefan nu-i răspunse. Se mulţumi să

privească pe fereastră. Cei doi părăsiră

tăcuţi camera.

— O să ajungeţi la Lisabona cu cel puţin un ceas întârziere, vorbi ofiţerul. Şi asta, din cauza dumitale...

Zâmbi, stingându-şi plictisit ţigara. Apoi deschise jurnalul şi începu să citească.

îşi amintea foarte limpede ziua aceea de 22 decembrie. Lângă Hol ton Hills erau arbori mari, cuminţi, bătrâni. îi regăsise despuiaţi de frunze, dar senini. Aşteaptâl înţelesese Ştefan — şi o nenumită bucurie îl invada deodată. Ei ştiu bine că totul va reîncepe, de la început, la primăvară; că nimic, în jurul lor, nu e definitiv. Ce se întâmplă s-a mai întâmplat şi se va mai întâmpla. Moartea frunzelor nu înseamnă şi moartea lor, căci iarna le e prielnică şi dulce, ca un somn, ca o lungă odihnă. Aşa cum stau, despuiaţi şi aspri, arătându-ne numai scoarţa dură,

întunecată, parcă ar încerca să ne păcălească, lăsându-ne să credem că s-au întors şi ei la mineral, că au reintegrat condiţia mineralogică a existenţei. Dar regresiunea aceasta în materia moartă e numai aparentă, e doar o imitaţie a morţii, ca să se poată odihni mai bine. E doar un gest simiesc pe care-l încearcă viaţa; sau, poate, o camuflare în mineral, ca să fie lăsată în pace, să se poată reface pe dinlăuntru...

După vreo zece minute, un soldat aduse înapoi coşul în care se aflau hârtiile, batista, cheile şi portmoneul lui Ştefan.

Ştiţi că n-o să puteţi lua curierul diplomatic, spuse ofiţerul fără să-şi ochii din jurnal. Nu vă recunoaştem calitatea de curier.

MIRCEA ELIADE

258

Ştefan rămase câteva clipe nehotărât. Apoi se ridică brusc în picioare.

— Să-mi permiteţi, atunci, să vorbesc la telefon cu Ambasada.

— Linia e întreruptă. în acest moment la Londra e alarmă aeriană... Şi nici n-o să fie timp. într-un sfert de ceas, plecaţi.

— Şi dacă refuz să plec?

Ofiţerul ridică din umeri. Se ghicea totuşi că e încurcat.

— In acest caz, va trebui să despăgubiţi Compania Aeriană pentru cele două ceasuri de întârziere din cauza dumneavoastră. Adică, o mie de lire, adăugă.

„Poate cred că am ascuns acolo tabloul... Sau secrete militare." Ştefan ştia ce conţine curierul: scrisori către familiile din ţară, rapoarte consulare întârziate, câteva acte justificative de cheltuieli. Le verificase chiar el împreună cu însărcinatul cu afaceri. — Pentru că suntem singuri, îi spusese atunci ministrul, la 22 decembrie, am să te întreg ceva: ce legături ai dumneata cu un oarecare domn Mihai Duma? Ştefan îTprivise tulburându-se deodată. — Nici una, spusese. Nu-l cunosc. îl cunoştea un prieten de-al meu şi într-o bună zi... Se întrerupsese, încurcat. îi era ruşine să mărturisească, fără ocol, că într-o bună zi telegrafiase ca să pună capăt unei obsesii. —

Mie îmi poţi spune adevărul, îl încurajase ministrul. Tot ce-ai să-mi spui, rămâne între noi... — Nenorocirea este că n-am aproape nimic de spus, exclamase atunci, aproape cu deznădejde. în fond, e o copilărie... Şi i-o povestise, plimbându-se amândoi sub arborii din Holton Hills, silindu-se să nu-i ascundă nimic. — Dacă nu te-aş

cunoaşte, mi-ar fi greu să te cred, spusese ministrul. Şi, fără îndoială, nu te va crede nimeni... Obsesia dumitale o înţeleg foarte bine. Ce nu înţeleg, este imprudenţa dumitale de a telegrafia în clar... Parcă ai fi uitat că Anglia se află în război şi fiecare dintre noi putem fi bănuiţi de spionaj. Simpla menţiune a unui nume era suspectă. Dar când era vorba de Mihai Duma... — în fond, ce era atât de grav în numele ăsta? întrebase, interesat deodată.

Ministrul şovăise o clipă, apoi îi luase braţul. — Se întâmplă ca acest om să fie foarte suspect, spuse. E în Serviciul Secret şi lucrează pentru nemţi... Ştefan se oprise, înmărmurit. — Dar de unde să bănuiesc eu una ca asta! exclamase aproape cu naivitate. Auzisem numele lui de la cel mai bun prieten al meu, care e profesor de filosofie şi nu face politică... — Am să încerc să repar lucrurile, adăugase ministrul. Dar are să fie greu...

Deocamdată eşti foarte prost văzut la Foreign Office. Să nu spui nimic la Legaţie, dar guvernul englez vrea să

ceară rechemarea dumitale... Ştefan se îmbujora. — Atunci mai bine mi-o cer eu. Am rămas aici din spirit de colegialitate şi pentru că nu voiam să mi se spună că mi-a fost frică de asediul insulei. Mai bine mă întorc în ţară, de bunăvoie, aşa cum doream de mult s-o fac. Mâine îmi cer telegrafic rechemarea... — Şi asta ar părea suspect, spusese ministrul. Mai aşteaptă câteva zile, o săptămână chiar. Vom vedea mai târziu ce e de făcut...

259

NOAPTEA DE SÂNZIENE

— Cred că e timpul, spuse ofiţerul ridicându-se de la birou şi privindu-şi ceasul. Bagajele dumneavoastră sunt, probabil, la avion... Vă dăm o atestaţie că servieta sigilată va fi predată Legaţiei României la Londra...

„Evident, o vor deschide şi o vor controla, hârtie cu hârtie." îşi aminti de scrisorile şi chitanţele justificative dinlăuntru şi zâmbi ridicând din umeri.

— Ce mai spun ziarele de România? întrebă el calm.

— Rebeliunea se întinde în toată ţara. Sunt lupte de stradă, la Bucureşti, între armată şi Gărzile de Fier.

îl conduse până la avion. Era un imens avion olandez, care făcea, până la invazia Olandei, cursa Amsterdam-Batavia. Un pilot îl văzu venind, şi se urcă voios în avion.

— Drum bun! îi spuse ofiţerul întinzându-i mâna.

Ştefan'se revăzu în acea clipă gol, zgribulit, aşteptând pe scaun să i se înapoieze cămaşa — şi, ca şi cum n-ar fi auzit nimic, fără să se mai întoarcă, se urcă.

Avionul era aproape gol. Cei câţiva pasageri îl priviră enervaţi. Numai unul dintre piloţi, trecând pe lângă el, îi puse mâna pe umeri. Ferestrele erau astupate cu plăci de carton. Simţi avionul ridicându-se şi luând înălţime, dar pentru că nu putea vedea nimic încercă un sentiment tulbure, de neîncredere. După vreo jumătate de ceas, auzi motoarele micşorându-şi zgomotul, zvâcnind tot mai rar, apoi simţi că avionul atinge pământul. Pilotul care-l bătuse pe umăr ieşi din cabină.

— încărcăm benzină, spuse trecând pe lângă el.

Privi pe rând pasagerii. O femeie croşeta; cealaltă, mai tânără, citea o revistă ilustrată. Domnul din faţa lui, un egiptean, moţăia. Mai erau doi bărbaţi, în fund, care vorbeau încet între ei. Aprinse o ţigară. Nu avea nimic de

citit. Cărţile şi revistele pe care şi le luase de la Londra fuseseră confiscate. I se oprise până şi ziarul cumpărat în holul hotelului, la plecare. închise ochii. Nu avea nimic de făcut: nici un refugiu. „Rebeliunea se întinde în toată

ţara. Lupte între armată şi Gărzile de Fier."

în acea seară de 22 ianuarie Mişu Weismann sună prelung la uşa Cătălinei. Nu răspundea nimeni. Se rezemă de perete, îşi aprinse o ţigară şi se hotărî să aştepte. Mâna îi tremură ridicând chibritul. Era palid, cu ochii roşii şi obrazul părea murdar. îşi trecu palma peste faţă, apoi scoase batista şi îşi şterse fruntea, bărbia, obrajii. Cu totul gerul de afară, transpirase. îşi descheie paltonul şi îşi scoase fularul din jurul gâtului. Se simţea foarte obosit.