— L-am cunoscut mai bine numai cu câteva luni înainte de moarte, spuse cu acelaşi glas depărtat. Cred că era să
facem un mare amor unul pentru altul, începuse chiar să scrie pentru mine o piesă de teatru...
— Bibicescu pretinde că a scris-o pentru el, o întrerupse Ştefan, că a scris-o ca s-o joace el.
Cătălina întoarse capul, ca şi cum ar fi vrut să vadă cine vorbise, apoi ridică din umeri.
— A scris-o pentru mine, continuă cu o stăpânită fervoare. Mi-a mărturisit-o chiar el. Mi-a spus: „M-am gândit la tine aseară, când am început piesa. Şi i-am găsit un titlu frumos, care spune tot: Priveghiul..."
— Nu ştii nimic altceva? întrebă Ştefan trăgându-şi scaunul şi aşezându-se în faţa ei, lângă pat. Nu ştii dacă a terminat-o?
213
NOAPTEA DE SÂNZIENE
— Nu ştiu, vorbi Cătălina. Nu cred că a terminat-o. Mi-ar fi plăcut s-o joc eu, adăugă după o clipă, visătoare.
— Dar nu mi-ai vorbit niciodată despre el! izbucni Biriş, trăgându-şi braţul şi încercând din nou să-şi vâre mâna sub saltea, după tabacheră. Ştiai cât de mult mă interesează Partenie şi nu mi-ai vorbit niciodată de el!
Cătălina zâmbi şi-l privi lung. îl privi cum scoate tabachera, o deschide, îşi alege o ţigară şi o răsuceşte nervos între degete. „E absurd! îmi tremură mâna, înţelese el. A observat şi ea că-mi tremură mâna."
— Era cât pe-aci să facem un mare amor, începu Cătălina cu acelaşi glas detaşat, care parcă venea de departe.
Ne întâlneam ca doi studenţi îndrăgostiţi în sălile de expoziţii, prin parcuri, serile. Era zăpadă. Ningea tot timpul.
— Era în ianuarie, spuse Ştefan. A nins tot timpul, în ianuarie.
— Spunea că are mare nevoie de mine, continuă Cătălina, absentă. Spunea că numai eu l-aş putea împăca din nou cu viaţa. Cred că era foarte orgolios.
Se opri şi păru deodată ostenită, îmbătrânită.
— îi era totuşi frică de ceva, reîncepu. Spunea că are mare nevoie de mine... Spunea că era fericit că mă
întâlnise...
— îmi pare rău că nu l-a întâlnit pe Bursuc! exclamă Biriş cu un zâmbet crispat, înălţându-şi capul pe pernă. Nu pe Anisie, nu pe Ştefănescu; ăştia nu erau personaje pentru el. Pe Bursuc trebuia să-l întâlnească („Mă, platonicianule, mă idealistule, tu încă n-ai înţeles că orice femeie e curvă!...") Bursuc era omul lui! repetă el cu un glas gros, înfundat. Pe Bursuc trebuia să-l întâlnească!...
Cătălina îl privi din nou, lung, zâmbind. Ştefan îşi trase scaunul mai aproape de pat, aşteptând.
— Şi-apoi, într-o bună zi, a urmat ce-a urmat...
— Bursuc ar fi fost omul lui! repetă rezemându-şi capul de perne. Stinse ţigara pe jumătate fumată pe capacul tabacherei. Se simţise deodată
vlăguit până la măduvă. încercă să închidă ochii, dar îi redeschise repede, aproape cu spaimă, şi privi tavanul. Nu era nici o pată fumurie acolo. Era un tavan alb, imaculat.
— Ce spuneai că a urmat? întrebă Ştefan.
— Ce ştiţi şi voi, reîncepu Cătălina cu un glas ferm, indiferent. L-au împuşcat...
„Aş putea scrie despre Priveghiul", îşi spuse Biriş reîntorcându-se în cameră şi oprindu-se în faţa oglinzii ca să-şi controleze înfăţişarea. îşi trecu mâna peste creştet, şi-şi potrivi cravata. „Aş putea scrie despre enigma
Priveghiului; aş putea povesti ce ştiu, ce-am auzit." — Să nu crezi cumva că insomniile mele de-atunci..., începuse odată Viziru, mai de mult. Era după întâlnirea de la Ileana; dar nu-l ascultase, nu ştia ce-i spusese în fraza aceea lungă, plină de rezerve,
MIRCEA ELIADE
214
de revelaţii pe jumătate voalate. — N-a crezut, îi spusese Ioana. L-am minţit degeaba...
Coborî mai liniştit în sala de mese. Alături de tacâmul lui îl aştepta corespondenţa; ultimul număr din Farul Nostru şi o scrisoare de la Viziru. Ii spunea că va încerca să-l vadă la începutul lui aprilie, înainte de a pleca la Londra. („E război! îşi aminti brusc Biriş. Ce caută la Londra?") îl ruga să-i scrie, în orice caz, dacă vrea să-i aducă ceva de la Londra. Va rămâne acolo câteva săptămâni, iar la întoarcere, în mai, va veni să-l vadă la Moroeni cu Ioana. Dar scrisese la început Ileana; îi ştersese apoi numele şi scrisese deasupra, foarte distinct, Ioana.
VII
La 10 Mai era recepţia la Legaţie. După slujba de la biserica grecească, Ştefan plecă pe jos, cu câţiva colegi din comisie, spre Belgrave Square. Cu o jumătate de ceas înainte aflase că s-a dezlănţuit atacul german asupra Franţei, Belgiei şi Olandei. Traversă Hyde Park fără să scoată un cuvânt, ascultând comentariile din jurul lui.
Ministrul primea pe oaspeţi în pragul salonului. Nu părea preocupat. Ştefan se îndreptă spre grupul unde zărise pe ataşatul militar, când, traversând salonul, dădu cu ochii de Antim şi de Vădastra. Stăteau amândoi aproape de fereastră, cu un pahar de şampanie în mână, foarte solemni.
într-o după-amiază, câteva săptămâni după ce părăsise clinica, ducându-se să-l vadă pe Antim, îl zărise pe Vădastra coborând repede scările. îl recunoscuse de departe, cu toate că nu-l mai întâlnise de vreo trei ani. îl recunoscuse după mersul lui hotărât, după cum îşi ţinea capul. Vădastra trecuse pe lângă el fără să-l vadă.
— Cum l-aţi cunoscut? întrebase pe Antim.
— Tot aşa ca şi pe dumneata; în tren. Mi-a plăcut că ştie latineşte. E un lucru rar, să ştii, astăzi, latineşte.
Apoi îl privise cu un zâmbet ascuns, complice.
— Pentru multă lume e încă un secret, adăugase, dar dumneata eşti acum de-al casei, dumitale îţi pot spune. Ştii că eu am o nepoată, Irina, fata soru-mii Gherghina, pe care ai întâlnit-o într-o zi aici. Irina asta e o fată curioasă.
Trăieşte mai mult pe la biserici şi pe la azilurile de bătrâni. A păscut-o gândul să intre la mănăstire, dar n-a lăsat-o maică-sa. E singurul ei copil... Ce să-i faci? Noi, ceilalţi, suntem atât de păcătoşi, încât s-a îndurat Dumnezeu să ne trimită în familie şi un suflet curat, să se roage pentru păcatele noastre.
