― Hei, birjar! Liber?

― Ă-ă!

― Iese o piesă!

― Ai?

― Două piese...

― Suie.

În trăsura care-l ducea agale ― somnoroasă din bici pînă-n copite ― Dănuţ

strîngea pumnii, exasperat.

Era treaz ca viteza paralizată a insomniilor. Birjarul moţăia pe capră, surd la orice îndemn. Caii poticneau în armonie cu capul birjarului.

La întretăierea Căii Victoria cu bulevardul, Dănuţ sări din trăsură, plăti birjarului şi o luă la vale.

De ce nu-l aşteptase? De ce nu-l aşteptase? Sîngele-i tremura în tîmple. Vra să

zică-l minţise, vra să zică-l minţea!... Fericirea delicată ca o căsuţă japoneză a ultimelor zile era clădită pe pămînt plin de cutremure, nesigură, trecătoare...

De ce nu-l aşteptase? De ce nu-l aşteptase?

O văzuse cînd se întorcea de la Băneasa. Automobilul luneca lin. Tonel cînta cu patos o romanţă italienească ― Una furtiva lagrima ― pentru "c-c-cucerirea"

Olguţei, desigur; Dorel imita acompaniamentul ţimbalului, Mircea tăcea. Olguţa era la volan, fără şapcă; Dănuţ, alături de ea, o învăţa să conducă.

Adina venea într-un muscal ― mică în trăsura amplă ― puerilă şi serioasă, ca o şcolăriţă deghizată în "doamnă"; roşul amurgului îi lumina obrajii ca o bucurie, şi ochii ei erau mari, măriţi şi plini parcă de comori inocente, ca ai copiilor cînd privesc jarul pe care se coc castanele...

Îl zărise. Şi spaima ei de-o clipă îi zvîcnea şi-acum în inimă, ca o altă inimă.

Vra să zică se temuse, văzîndu-l, minţise, îl înşelase. Nu-l aşteptase la ea acasă, cum o rugase în scrisoarea trimisă cu Gheorghiţă. Nu-l aşteptase, aşa cum îi făgăduise ea singură cînd se despărţiseră în zori.

Îi nimicise tot: bucuria de a rîde cu Olguţa şi camarazii săi; bucuria mesei cu atmosferă de vacanţă la ţară, de la cucoana Catinca; mîndria de-a fi tînăr în tovărăşia Olguţei şi de-a fi fratele ei după o despărţire de un an...

Zadarnic luptase împotriva gîndului rău. Zadarnic băuse. Ca o lampă care a filat o clipă numai într-o odaie albă, minciuna Adinei, făţărnicia Adinei îi mînjise amănunţit tot sufletul, toate amintirile, toate bucuriile; lăsînd subţiri ninsori de funingine, "De ce o iubesc? De ce o iubesc?"

Ar fi vrut s-o urască.

Da. O ura cu întreaga revoltă a bucuriilor ucise de ea. O ura fiindcă era făţarnică. O ura fiindcă era frumoasă, adorabilă, cu aerul ei de copil zăpăcit de soare şi de fluturi, şi trupul ei miniatural, îngrozitor de feminin... Trupul ei alb, dur şi dulce, cu sînii, şoldurile şi pulpele atît de felurit rotunde, că dezmierdările ameţeau... ca şi amintirile... o ura fiindcă nu putea s-o urască, nu putea cîtă vreme n-avea la capătul braţelor decît aceleaşi mîni care o dezmierdaseră, şi la capătul urii, aceeaşi inimă umedă de amintirea sărutărilor ei.

Alerga. Intră gîfîind pe poartă. Bătu cu pumnul în fereastra luminată.

Îl aştepta! Ha! Acum îl aştepta!

Intră şi i se umplu pieptul de amar văzînd-o îmbrăcată cu rochia care-i plăcea lui ― rochia cu care era îmbrăcată la Şosea: pentru cine?...

― Adina...

― Ce-i, Dănuţ?

Vorbea încet. Era tristă, ostenită, abătută. Iar minţea!

― Vreau să te văd.

O luă în braţe, o aşeză pe genunchi. Îi luă capul în mîni, ţinîndu-l nemişcat.

― Ai primit scrisoarea mea?

― Da.

― Ai cetit-o?

― ...Da.

― M-ai aşteptat?

― Da.

Dănuţ tresări, cu faţa suptă şi fruntea brăzdată.

― Adina!

Îi era silă să-i spună: "Minţi".

― Nu spui nimic, Adina?

― Ce vrei să spun?

― Minciuni.

― ...

Capul Adinei se aplecă, îndoit de lacrimi. Îşi ridică din nou capul. Buzele tresăreau, dar ochii se împotriveau încruntaţi lacrimilor.

― Adina, de ce nu m-ai aşteptat?

― Te-am aşteptat, repetă ea, ostenind silabă cu silabă.

Dănuţ îşi scutură capul.

― Adina, uită-te la mine.

Îl privi limpede şi trist.

― Te-am aşteptat. Dănuţ. N-ai venit. După aceea m-am îmbrăcat pentru tine...