tarii bun la Inimă milostiveştiti mata Cuconiţi şi cum vini Pachetu cu Bocluc la Ieş
trimeţ mata cartea cu Trinu careţ şti cîi mai răpidi cî sî duci Domnu Neculai piAdresa lui Cuconaşu Mircea cî ari sî zîcî dumnealui cî o luato din greşalî în Taşcî.
Şî iaca uitam, mo învăţat Cuconaşu Mircea căi zîci Cărţii cu Bocluc Ojardindilifant da mai pi Franţozăşti..."
Doamna Deleanu îşi scoase ochelarii de lectură ― îi purta de un an ―
aşezîndu-i dimpreună cu scrisoarea pe claviatura pianului.
De doi ani, odată pe săptămînă, Gheorghiţă a Marandei comenta cu devotament întîmplările care i se păreau lui mai evenimente, din Pitar-Moşu 20, aşa cum făgăduise la plecare mamei lui Danuţ.
Pînă la Crăciun, o dată pe săptămînă, alteori mai rar, veneau scrisori de la Dănuţ, care făceau aproape inutilă lectura celorlalte cu slovă încîlcită şi cuvintele naiv împărechete.
De la Crăciun, însă, Dănuţ amuţise. Rareori trimetea cîte-o carte poştală ―
"Sînt sănătos. Sărutări la toţi, Dănuţ" ― cumpărată de la un debit de tutun, desigur, şi scrisă în goană cu creionul, pe marginea tarabei.
Doamna Deleanu zîmbi cu un fel de umilă mîndrie. Cetind scrisorile lui Gheorghiţă avea impresia că priveşte prin uşa abia întredeschisă a unei odăi de servitori ― curată şi simpatică, dar de servitori ― decorul şi viaţa fragmentară a unui băiat frumos, voinic, mare şi neatîrnat, care totuşi era băieţelul ei.
*
Odaia Monicăi era despărţită de a Olguţei printr-un mic vestibul cubic ― dînd şi el pe balcon ― în care-şi luau ceaiul dimineţelor şcolare.
Dar atîta deosebire era între cele două odăi învecinate, încît păreau situate pe versantele opuse ale unui masiv muntos, cu arşiţă şi portocali într-o parte şi presimţirea cadenţată a mării largi: tăceri de zăpezi mate sau scînteietoare în cealaltă şi presimţirea gravă a brazilor.
Alt climat sufletesc orînduise reculegerea meditativă din odaia Monicăi; altul, dezordinea exuberantă din odaia Olguţei.
Mobilele vechi şi demodate de la bunica ei erau fireşti în odaia Monicăi şi între zidurile monacale, ale căror singure podoabe erau simplicitatea lor de ziduri de-altădată, şi oglinda ovală în ramă neagră, oglindă cu apa uşor brumată, în care chipul oglindit se-nvăluia într-o îndulcire ştearsă şi într-un abur de trecut.
De lemn negru era şi bahut-ul scund, bombat şi bonom, cu o rozace de sidef în mijloc, la fel cu masa fără colţuri acoperită cu un şal turcesc, tot vechi, de vreme ce în tinereţă acoperise umerii rotunzi ai unei fete care nici nu bănuia că într-o zi nu va mai fi decît o amintire albă în sufletul unei Monice blonde.
Fotoliul de lîngă masă ― de mult tovarăş al ei ― avea spetează şi picioare arcuite, şi căptuşeala de catifea rubinie odată, acum era roasă şi violacee.
Deasupra divanului pe care dormeau, vegheau şi visau Monica şi Leila, o poliţă-colţar, dată cu baiţ, adăpostea sulfina bibliotecilor adolescente: Musset,
Verlaine, Turgheniev, Eminescu, Heine...
Cea mai luminoasă fereastră, şi cea mai înaltă, din odaia în care luna şi soarele păstrau parfumul romantismului, era Monica; părea deschisă într-un zid de castel medieval, pe un răsărit de zori cu apropiat tumult de soare şi albine. Privind-o, ochii se ridicau mai sus, căutînd parcă aurul vestit de ea.
Dar ochii Monicăi erau negri ― cu prea depărtate înstelări ― şi erau prea grei în genele lor lungi ca să nu fie religioşi în faţa dragostei şi a durerii.
Şi odaia Monicăi semăna mai mult cu ochii ei.
"Il était un petit pommier
Grave comme une mignonne Infante;
H avait une robe bouffante,
Vert de feuille et blanc-rosé,
Comme les joues rondes des poupées.
Le printemps lui souriait.
Et sa voix était chantante.
Il était un petit bambin
― Rond et rouge comme une cerise ―
Qui avait des boucles exquises.
N'étant pas du tout malin,
II voyait dans l'herbe des nains,
Et avec ses tendres mains
Sage, il priait à l'église.
Puis, le petit "pommier d'antan
Devint grand, naturellement.
Et le petit bambin d'antan
Fit, tout simplement, autant.
