Dar spre surprinderea lui Tonel, Mircea se lăsă răpit.

Acul gramofonului depăşise circumvoluţiunile muzicale, intrînd în cele periferice, hîrşcîitor, huruitor, orăcăitor.

― Învîrte, Tonel! protestară dansatorii.

― Acul, acul!

― Vai! Urechile!

― D-d-dansaţi, mă, c-c-că vă cîntă Tonel!

Şi iarăşi, pe melodia Dunării albastre, improviză:

"Dansaţi băieţi, nu vă lăsaţi,

Dunărea merge la Galaţi..."

...în timp ce aşeza acul la începutul plăcii. Începu să învîrtească manivela. Cu un fel de lehamite bleagă, valsul se opinti şi renăscu pe măsură ce Tonel învîrtea.

― U-u-unde-s, mă?

Mascatul şi cu Mircea dispăruseră. Tonel se repezi la uşă. Era închisă cu cheia.

― M-m-mi-o făcu m-m-mascatul!

― Nu mai pot! răsuflă Olguţa, lăsîndu-se într-un fotoliu din biroul lui Herr Direktor.

Îşi scoase cagula, descoperindu-şi obrajii aprinşi. Îşi desfăcu tunica la gît.

― Deschide ferestrele.

― Duduie...

― Olguţa.

― Olguţa, repetă supus Mircea, deschizînd ferestrele.

50 Urăsc mişcarea care liniile mişcă; / Şi nu plîng niciodată (fr.).

"Dacă mă întreabă de ce-am întîrziat, ce-am să răspund?"...

― Lasă uşa deschisă.

― Să nu răceşti, duduie...

― Ah! Olguţa, Olguţa, Olguţa! De ce eşti aşa de ceremonios, m-m-mă Mircea?

C-c-ce dracu!

Mircea redeschise uşa. Se roşise. Minţise. Vroise să închidă uşa ca să rămîie singur cu Olguţa. Şi-i era aşa de frică să rămînă singur cu ea, încît rămase la uşă, neîndrăznind s-o privească.

Tolănită în fotoliu, picior peste picior, cu braţele spînzurînd în lături, Olguţa îl privea leneş. Însufleţirea dansului îi aprinsese focuri bengale în ochi şi pe obraji.

― Cîte ceasuri?

― Şapte, răspunse Mircea fără să consulte ceasul.

― De unde ştii? Ai intuiţia timpului? cum ar spune Metaforel...

― Acuşi plecăm la Şosea.

Tăcură. Atent, trupul Olguţei urmărea valsul din salon.

Desperat, Mircea simţea că fiecare secundă îl înşurubează mai adînc într-o tăcere umilitoare, nătîngă.

Olguţa se ridică, aşezîndu-şi din nou cagula.

― I-ai dat cartea?

― Nu.

― De ce?

― ...Am uitat.

― Ai uitat-o acasă?

― Nu. E sus, îngînă dezolat Mircea.

― "Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte"... De ce nu vrei să

dansezi?

― ...Nu-mi place. Nu. Nu ştiu... Ştiu eu!

― Te rog să-i dai Infanta. Vii cu noi la Şosea?

Olguţa intră în salon. Mircea urcă scările, lăsînd în urmă Dunărea albastră în care nici nu se putea îneca măcar.

― Olguţa...

Dănuţ se opri prea tîrziu. Tonel tocmai începuse valsul. Auzind numele, examină încruntat mîna revelatoare a mascatului, ca pe-o fiţuică venită din senin: farsă ori fiţuică?

― B-bine, mă! D-d-daţi-o dracului de treabă! C-c-ce nu-mi spuneţi, mă, c-c-că-i d-damă!

De afară se auzea claxonul unui automobil oprit la poartă.

― M-m-mi-o făcuraţi, mă!