Dis, ô, douce soeur des pommiers,
Te souviens-tu d'un petit bambin
Rouge comme la paume de tes mains?
Car moi, ô, sage bien aimée,
J'aime toujours le petit pommier."13
13 Era un merişor cîndva / Grav ca o gingaşă Infantă; / Avea o rochie bufantă / De frunze verzi şi-un obrăjor / Alb-roz ca al păpuşilor / Cînd primăvara-i surîdea. // Şi fredona cu voce-naltă. // Era un dulce băieţel, / Ca o cireaşă gras şi roz, / Cu buclele frumoase coz. / Şi rău de loc nefiind el / Vedea prin ierburi mulţi pitici, / Şi cu mînuţele lui mici // Se închina-n altar frumos. II Şi merişorul de-altădată / Crescu într-una, după dată, / Şi băieţelul de-altădată / Făcu şi el la fel îndată. // O, dulce soră-a merilor, / Mai ştii acel copil frumos / Ca palma mîinii tale roz? / Că mie, draga mea, mi-e dor / Mereu de dragul merişor (fr.).
...Sfîrşitul vacanţei, cu un an în urmă: septembrie. Dănuţ pleca dis-de-dimineaţă. Monica nu dormise de loc. Visul urît şi greu o ţinuse întreaga noapte cu ochii deschişi ca şi ai lunii.
Îl aştepta cu obraji de zori palizi, lipită de viţa roşie a pridvorului plecărilor şi toamnei.
― Mă duc, Monica.
Şi sufletul Monicăi spunea: "Se duce Dănuţ". Cu toamna se ducea. Rămînea cu toamna.
― Ţi-o dau ţie, Monica.
Cartea cu "Las sanglots longs, des violons de l'automne..."
Alergau frunze pe dealurile străvezii ale vîntului, ca lumini speriate în căutarea unei domniţe înecată în ape, cu mînile pe piept.
Tăcuseră...
Se auzeau roţile trăsurii.
Plecarea cu două inimi culese din acelaşi pom de toamnă de gravul înger al pădurilor şi al iubirilor.
Dănuţ se aplecase, îi dezmierdase mîna şi pentru întîia oară i-o sărutase ― pînă
atunci se sărutau frăţeşte pe obraz; în timp ce cu cealaltă mînă, Monica-i dezmierdase aerian părul, sărutîndu-şi-o apoi pe furiş, cu lacrimi.
Şi între versurile lui Verlaine, versurile lui Dănuţ, ca un pom reînflorit în străveziu de toamnă blîndă...
"Ilétait un petit pommier
Grave comme une mignonne Infante..."
...răspundeau unei păpuşe care cu ani în urmă, într-o noapte de toamnă şi plecări cutezase să treacă hotarul războinic al pragului odăilor Potemkin-Kami-Mura, cu o solie ascunsă în buzunărelul şorţului hainei de mireasă.
"Monica îl iubeşte pe Dănuţ din toată inima..."
...De-atunci veniseră Monicăi versurile altora numai, dar trimise de Dănuţ, culese parcă de mînile lui pentru ea.
Apoi venise Leila, trimisă prin domnul Deleanu, ca o ofrandă de tăcere şi de lună.
De la Crăciun însă nu mai primise nimic. De atunci cetea şi Monica ― după
doamna Deleanu ― scrisorile săptămînale ale lui Gheorghiţă a Marandei.
Şi de-atunci, liniile pure şi străvezii ale dragostei se aplecaseră vast ostenite, închizînd în ele declinul nostalgic al zărilor marine cu prea depărtate orizonturi.
*
Venise o veste din senin. De la Dănuţ. Pentru Monica.
...Un punct pe orizont. Crezi că e o rîndunică migratoare spre alte zări. Îţi pare rău. Privirile se afundă în depărtări. Te desparţi de tine, migrator...
Şi deodată, o aripă străvezie îţi atinge faţa. Tresari. Zîmbeşti cu o bătaie de inimă. Punctul de pe zare era o libelulă apropiată. Atins de aripă, te regăseşti. Îţi vine să te-alinţi pe frunte, deşteptat.
Dănuţ era lîngă Monica, aşa cum era parfumul teiului din faţa casei. Cerul era aproape ca un surîs aplecat asupra părului.
Monica se uitase de multe ori în oglindă. Deşi nu aştepta decît un pachet cu cărţi de la Dănuţ, se gătise de vară, ca şi cum l-ar fi aşteptat pe Dănuţ. O rochie de batistă albă cu mîneci scurte, brodată cu steluţe albastre, ca o scrutare de livănţică
prin lumina dimineţelor de primăvară.
"Monica, tu nu trebuie să ascunzi nimic: nici fruntea, nici urechile, nici tîmplele, nici gîtul..."
Aşa dorea Dănuţ să se pieptene Monica în timpul vacanţelor. Şi Monica se pieptănase aşa cum îi plăcea lui Dănuţ ― simplu ca sinceritatea luminii sau a apelor limpezi.
În undă pornea de pe frunte părul auriu, lăsînd o undă: fruntea albă. Două unde se ridicau de pe tîmple, limpezind două unde: obrajii. Şi cozile de aur ale copilăriei
― hăţurile lui Dănuţ ― păreau adunate şi strînse pe cap de aceleaşi mini care odinioară le trăgeau, ca să se mire ochii cum de-au putut atîta vreme să nu vadă.
Pieptănătura aceasta lăsa ca o mirare iluminată pe dezgolirea feţii, poate un zîmbet, un dar..
