După aceea, privise mulţimea de pe stradă, şi deodată, pentru întîia oară, îşi dădu sama că oamenii mergeau urît. Chiar trupurile tinere mergeau greoi, afectat, constrîns, robite de îmbrăcăminte, de încălţăminte, de modă sau de profesie.

Fiecare trup purta pecetea unei vasalităţi. Trist!...

Mînile Olguţei... Văzîndu-le, privindu-le trăind, înţelese că mînile nu-s făcute numai pentru scopuri utilitare, ci că-s frumoase în sine. Şi doar nu făceau gesturi poetice! Nu. Erau neastîmpărate, combative fără de lene, fără de somn, familiare, spontane. Le privise la masă cum mînuiau cuţitul, furculiţa, întovărăşind vorbele, glumele, ripostele.

Alături de mînile Olguţei, mînile celorlalţi erau greoaie, toropite, fără de supleţă.

Ochii Olguţei...

Pletele Olguţei...

Zîmbetul Olguţei...

Sufletul se umplea treptat.

Astfel albinele aduc primăvara în faguri, culegînd-o cîntînd din floarea

zarzărilor, din a piersicilor, din a teilor, din a salcîmilor...

....................................

Prin întuneric, se aşezase pe scaunul de la birou. Şi era solemnă meditaţia aceasta la biroul pe care lucra de obicei, aplecat pe o carte sau pe un caiet ― acum, cînd era aplecat asupra întunericului.

Multă vreme nu se auzi decît cadenţa unei respiraţii.

Aprinse lumînarea.

"5iunie 1914

Mă jur pe dragostea mea, mă jur înaintea sufletului meu întreg şi clar că dacă

într-o zi voi simţi că sînt în rîndul tuturor oamenilor, la fel cu ei, acceptînd şipropovăduind minciunile lor şi trăgînd foloase de pe urma acestei voluntare sauinvoluntare sclavii; dispreţuind sufletul meu din această noapte sau ironizîndu-l;tăgăduind că iubirea este singura justificare a vieţii, ultimul ei scop, singura şisuprema ei frumuseţă, mă jur pe dragostea mea, care în această noapte mi-a adusdeplină lumină, să mă sinucid. Şi dacă îmi voi călca jurămîntul, dacă voi fi atît denetrebnic încît să nesocotesc acest sfînt legămînt luat faţă de mine însumi ― să

ştiu bine că sufletul mi-e rupt în două şi că merit să trăiesc înainte, în rîndultuturora, la fel cu toţi, fiindcă o dată cu jurămîntul acesta, pe care l-aş rupe şi l-aş

călca, mi-aş rupe şi aripile şi zborul.

Mircea Balmuş"

Cu faţa gravă de tinereţă şi severitate, respiră adînc.

Şi în trufia pură, în trufia dintîi a iubirii, sufletul izbucni şi se aplecă aprins asupra viitorului, ca un curcubeu cu arc deplin deasupra mării.

*

În Pitar-Moşu 20 somnul intrase prin toate odăile felurit, ca un bal costumat.

În apartamentul de jos dormea Herr Direktor şi domnul Deleanu, ca două bărci vîslite de bătăile inimei prin furtuna cărţilor de joc. Dame, valeţi, rigi, aşi, trefle, cupe se înălţau, cădeau, se roteau strîmbîndu-se, ricanînd, gesticulînd, cînd negre, cînd roşii, cînd mari, cînd mici, cînd în trombe de abataj, cînd în bulboane de bac...

Şi, uneori, buzele arse de fumul ţigărilor implorau "carte" de la somnul care dădea halucinanta bancă.

În aripa servitorilor somnul era nazal, horăitor, ca un energic gutunar.

Între gratiile cuştei, Coco tresărea, stăpînit de un somn ciudat, cu expresii multiple, ca somnul unor refugiaţi de varii naţionalităţi şi categorii sociale, culcaţi de-a valma într-un azil de noapte. Căci în Coco erau mai multe suflete ― sonore, fireşte ― ca nişte plăci de gramofon căpătate în tribulaţiunile vieţii lui de pasăre tropicală ajunsă în mînile lui Nae, care îl cîştigase la loterie, după ce muriseră

ultimii stăpîni ai lui Coco, nişte boieri munteni.

În apartamentul de sus, Dănuţ dormea în odaia musafirilor; ietacul îl cedase Olguţei. Dormea, atent parcă, întins pe-o coastă, în atitudinea unui om trîntit cu urechea la pămînt, ascultînd zvonuri depărtate. Dormea cum alţii îşi aduc aminte.

Somnul îl chinuia, ca o memorie mai vastă decît cealaltă, în care amintirile aveau

relieful zilelor de arşiţă şi mister de umbră opacă.

Uneori zîmbea cu fugare tresăriri de buze ― cui?...

Pe uşa ietacului dinspre hall, Olguţa prinsese următorul anunţ:

"Pentru Gheorghiţă,

Gheorghiţă, să mergi binişor mîne dimineaţă, că-i bucluc dacă te aud! Scoatebotinele din picioare şi fă treaba în colţuni. Dacă ţipă domnul Nae pe afară, tu fiideştept: ia o cană cu apă şi varsă-i-o în cap, de pe terasă. N-ai grijă! Domnul Naeare să creadă că plouă. El nu-i deştept ca tine!

Şi cum s-o scula stăpînu-tău, cîntă-i mereu: «ghi-nişor, că doarme duduiaOlguţa»."

Pe uşa dinspre odaia de baie alt anunţ:

"Metaforel, eu din copilărie am năravul să dorm tîrziu dimineaţa, iar tu ainăravul să te speli cu scandal «ca şi cum te-ai bate cu apa», ca să mă exprim înmaniera ta. Şi aici, ghinionul a vrut ca năravul tău să fie despărţit de năravul meu,numai printr-o uşă!

Ştii ce? Fii băiat de treabă şi nu te mai spăla.

«F-f-fii m-m-mişto, Deleanu!»

Olguţa"

În ietacul lui Dănuţ, într-o dezordine crîncenă, cu faţa netedă, trupul destins în pijamaua băieţească, dar cu pumnii strînşi ― Olguţa dormea tun.

PARTEA A DOUA

I

O NOAPTE

Iscusit în vicleşugurile orăşeneşti, Gheorghiţa a Marandei ocupă toate locurile compartimentului de clasa doua în care aveau să călătorească Dănuţ şi Mircea. Şi nici nu-i venea greu să mobileze opt locuri cu bagajele a două persoane, de vreme ce stăpînii săi erau, unul, fiul adoptiv şi emulul lui Herr Direktor ― dispensatorul de geamandane ― iar celălalt, singura odraslă a cucoanei Catinca Balmuş, care îşi trimetea copilul la Medeleni, ca pe o mireasă în călătorie de nuntă.

La uşa compartimentului gol de persoane, dar ticsit de bagaje, Gheorghiţă

veghea înfipt şi dîrz. Nimeni nu îndrăzni să intre, decît, fireşte...

― Ocupat, jupîne, articulă răstit Gheorghiţă către pasagerul cu gambeta pe ceafă, barbişon roş şi pistrui pe mîni.