"Jupînul" replică afabil:

― Parcî ci-i supărări! un locşor pentru jamantan... Bonomia, modestia şi

accentul moldo-ebraic al jupînului înduplecară străşnicia lui Gheorghiţă.

După ce-şi instală "jamantanul" pe duşamea, jupînul se lăsă pe marginea canapelei, ştergîndu-şi năduşeala frunţii cu atitudinea jalnică a celui care se ştie hulit, îngăduit uneori, izgonit totdeauna. Gheorghiţă nu-l slăbea din ochi. Curînd, însă, folosind neatenţia de o clipă a paznicului, jupînul îşi mută geamandanul în reţea; gambeta urmă drumul geamandanului, gulerul, drumul gambetei, iar dosul, circumspect, se însinuă spre mijlocul canapelei, împingînd spre fund valiza lui Dănuţ.

― Hai, jupîne, că-mi vin boierii!

― Hm-hm! tuşi jupînul, congestionîndu-se preocupat.

― Te-am lăsat să ti odihneşti, de-amu du-ti.

Jupînul îşi scoase ochelarii din buzunarul jiletcii şi, cu nasul înarmat, examină

rînd pe rînd toate valizele.

― ...Mă rog, şi cîţi buieri vin?

― Mulţi, mulţi.

― Sî fii sănătoşi, da cîţi?

― Hai-hai! Nu te-ntindi la vorbî!

― Ci ti superi aşa? Sî am eu bini dac-am văzut un om aşa supărăcios!

― Iaca mă supăr. Şi tarins rău la suparari!

― Parcă eu n-am bilet! N-am plătit! Nu plătesc patentă şi bir la comuni! Ci, am furat?

― Îi fi avînd belet, nu zic, da şi boierii mei au, şi ii îs boieri!

― Da cîţi buieri ai, bre omule?

― Cîţi? Cîţi?... Iaca am şase boieri. Un loc, ş-un boier; un boier, ş-un loc: ţi-a hi?

― Sî trăiască şăsî buieri şi sî mai facă încă şăsî. Poţi sî ai şi şăpti, nu-i suparari, cî tot mai rămîni un locşor pentru un comersant din Fultişeni...

― Cum, jupîne? se încruntă Gheorghiţă.

― Iaca-s opt locuri! Poţi sî-ntrebi şi la conductor...

Gheorghiţa înghiţi morala fabulei.

Jupînul izgoni valiza de la spate, se instală definitiv şi total în locul ei şi adăugă

cu un ton protector:

― Ian ascultă, bre buieti, da ci crezi tu, că Aron Rosenzweig din Darabani îi un prost?! Sî am eu atîtea suti-n buzunar cîţi buieri ai tu mai puţin di şăpti, şi am făcut un ghişeft! Uiţi, bre: un jamantan, doi, trii, patru, şi pi tăţi stă scris la fel: D. D. ...

Ai şi tu un buier, hai sî zîcim doi: mai dau eu unu di la mini, şi vrei sî ţii opt locuri?

Da ci, bre?

Între timp, un cap obidit de "familist", cu tot arhipelagul progeniturilor în jur, se ivi la uşa compartimentului:

― Mă rog dumneavoastră, nu mai e vreun loc?

― Plin, domnule, şi arhiplin: nu vezi? se iuţi Jupîrnul umplînd compartimentul eu vocea şi gestul.

Aşa se născu alianţa dintre Gheorghiţă a Marandei şi Aron Rosenzweig din Darabani.

*

Mai erau cincisprezece minute pînă la plecarea trenului. Din vagon în vagon, vibra toaca barbară a ciocanului de control izbit în roţi.

Domnea o căldură de mansardă. În toate compartimentele, batistele circulau languros, ca în galerie la ultimul act al Traviatei. Din clasa treia pînă la vagonul de dormit, conversaţiile se reduceau la repeţirea cuvîntului "căldură", întovărăşit de o sudalmă sau de un oftat, la clasa treia, de o interjecţie sau de o anecdotă pipărată, la clasa doua, de un aforism sau de o comparaţie intercontinentală ― uf! ca la ecuator! ― în clasa întîia şi de o înghiţitură de bere sau de apă minerală frapată la vagonul de dormit.

În faţa trenului Bucureşti-Iaşi defilau tăvile cu şpriţuri şi căldările cu limonăzi galbene şi roşii. Bineînţeles, Aron Rosenzweig îşi scosese şi surtucul şi manşetele, rămînînd în ţinută de dugheană. Într-o clipă, din "jamantanul" coborît din reţea şi aşezat pe braţe răsări scrumbia de putină, înfăşurată într-o gazetă cu portretul sinuos al lui Take Ionescu, salamul strident usturoiat, sfertul de "coilici" şi cîteva zarzăre atît de pistruiete, că păreau semite.

În faţa lui Aron Rosenzweig, care introducea în gură cu degetele şi cu lama cuţitaşului aceste uleioase alimente, Dănuţ strîngea în mînă ― mîna ascunsă în buzunar ― un trandafir sărutat de Adina. Tot sufletul lui era o mînă crispată pe un trandafir. Un trandafir roşu ca o sărutare în întuneric, cînd trupurile-s lipite ―

dens, adînc, elastic, aromat şi cărnos, cuprins în pumnii Adinei şi sărutat în miezul petalelor ca o gură.

Ultima ei sărutare ardea în trandafir.

Adina! O ţinuse în braţe pînă în clipa cea din urmă, legănînd-o ca pe un copil mic, respirînd-o ca pe un braţ de sulfină, strîngînd-o ― înfricoşat şi superstiţios ―

ca pe un odor furat din biserică; netezindu-i fruntea, închizîndu-i pleoapele, acoperindu-i buzele, ca să i le simtă umede în palmă, ca un plîns, dezmierdîndu-i cu o sfîşietoare castitate sînii ― trup în trup cu ea, ca pînza corăbiei cu vîntul care o alintă, o umple, şi o poartă, şi o părăseşte undeva în largul mărilor amare...

Aron Rosenzweig, muştele, păretele vagonului cu harta căilor ferate erau străvezii sau absente pentru ochii lui Dănuţ. Uneori tresărea: Adina nu mai era în braţele lui. El era singur într-un vagon gata de plecare, cu Mircea alături şi cineva în faţă... Singur... Sărutări fără de număr îi acoperiseră faţa, ochii, gîtul, căzînd ca ploiţele pe faţa apelor triste. Parfumul Adinei era atît de viu şi de prezent în jurul lui, desprinzîndu-i-se din haine şi din amintiri, că parcă doar dantela unui evantai clătinat îl despărţea de ea, vestindu-l că-i alături ― şi nu era; că parcă ar fi ţinut-o în braţe fără s-o simtă ― îi era atît de firească adorabila greutate a trupului ei! ― şi n-o ţinea...

Îi venea mereu să-ntoarne capul, căutînd-o, şi ştia că-i zadarnic, şi totuşi, inima bătea sperînd miracolul neîntîlnit de ochi.

Se simţea ca o albie de rîu brusc secată; dureroasă mirare a întregului trup; nod de lacrimi în gît...

― Mircea...

― Ce-i, Dan?

― ...Nimic...

Înghiţi. Tăcu. Aşteptă pînă cînd tremurul se duse în adîncuri. Nu putea vorbi.

Brutale, vorbele vibrau în el ca paşii într-o încăpere cu fragile cristale.

― S-s-salve, mă! V-v-vă caut, ş-ş-şmecherilor, d-d-d-o oră!