...Le soir qui se grise d'acier
Dégaine son arme fine:
L'étroit sabre recourbé
De lune adamantine."19
"Au jardin de l'Infante: Adina."
― Săracu Dănuţ!
Numele era viu ca o viperă în colţul filei. Cu o mişcare netă, Monica rupse foaia şi o făcu bucăţi.
Singurul trăsnet al furtunii.
Dar sufletul era istovit.
Un clopot sună deasupra laşului, dînd înserării o gravitate funebră. Dealurile erau vinete; cerul, palid deasupra lor.
Monica-şi luă capul în mîni. Odaia se întunecase.
"...Dar tu, Monica, să fii întotdeauna bună. ca în visul cu parfum de tei, pentrufratele tău Dănuţ."
"Dar tu, Dănuţ, de ce..."
"Dis, ô, douce soeur des pommiers,
Te souviens tu d'un petit bambin
Rouge comme la paume de tes mains?
Car moi, ô, sage bien-aimée,
J'aime toujours le petit pommier"20...
Ochii Monicăi plîngeau, plîngeau.
Dar sufletul Monicăi, cu dragostea, şi mila, şi iertarea, şi durerea, şi toate puterile lui rănite şi strivite ― ca un parfum de tei abătuţi în floare, ca un parfum de tei amestecat cu agonia crudă a sevei ― se dăruia deplin tot "fratelui ei Dănuţ".
*
― Touché!21
Floreta colonelului descrise un salut de arme.
19 Se-mbată seara cu oţel / Şi capul zilei curajoase-l
taie. / Un vis stăruitor, mereu la fel, / Mi-ncercuieşte fruntea de văpaie. // Cum să te pot tăgădui / Cînd
inima-ţi haină / Pe-a mea adînc se altoi, / O cruntă, vie rădăcină... // De tine cum să mă dezleg / Cînd platoşa
mea sfîntă / E numai crezu-acesta-ntreg / Ce te bine-
cuvîntă... // Cînd voi pierde-acest crez frumos, / O spadă
fulgerînd grăbită, / Ca ţipătul de groază scos, / Va reteza inima mea zdrobită. // Seara care cu oţel se îmbată /
Trage din teacă arma ei fină: / Subţirea sabie încovo-
iată / De lună adamantină (fr.)
20 O, dulce soră-a merilor, / Mai ştii acel copil frumos / Ca palma mînii tare roz? /
Că mie, draga mea, mi-e dor / Mereu de dragul merişor (fr.).
21 Atins! (Fr.)
― En garde!22
Din nou, cu pizzicatto metalic, floretele încrucişate împletiră zigzaguri sclipitoare, arcuri scurte, zvîcnind, lunecînd, săltînd, tresărind, pîndind ― înviind în jocul fin al lamelor, zborul subtil, nervos şi delicat al rîndunelelor sau trăsnetul ornamental al arabescurilor.
Colonelul Barbă-Roşie ― barba de un aur veneţian era ca un blazon viu, moştenit din tată-n fiu, de coborîtorii familiei care număra un domn în scaunul Moldovei, şi o beizadea cu trup titanic, care trecuse ca un zeu arămiu al toamnei prin inimile feminine ale epocei ― era profesorul de scrimă al Olguţei. Tot el o iniţiase pe un pur-sînge, în tainele viguroasei elegante a călăriei, pe care colonelul Barbă-Roşie o întruchipa ca un centaur.
Îşi iubea regimentul de roşiori mai mult decît grîul vastelor moşii pornite tocmai din Ceahlău ca o trenă verde pe malurile Bistriţei, apoi aurie pe ale Siretului.
Un singur lucru îi reproşa Olguţei: că nu-i fata lui; şi unul singur domnului Deleanu: că n-a făcut pe Olguţa băiat.
În după-amiezele de primăvară şi de toamnă, cînd se întorcea călare de la Copou, cu Olguţa la dreapta şi Monica la stînga, îşi bătea barba cu dosul palmei, ceea ce se întîmpla altminteri rareori, numai atunci cînd regimentul defila impecabil în faţa unor "ochi de vultur".
