Odată, de zece mai, venind în fruntea regimentului ca să defileze în faţa lui vodă, întîlnise în apropierea grădinii Copoului, pe Olguţa. Spre uimirea tuturor ofiţerilor, colonelul Barbă-Roşie dăduse comanda de defilare cu glas de tunet.
Înaintea cui?
Şi tot regimentul defilase cu capul la dreapta ― ofiţerii cu săbiile plecate ― în faţa unei rachete de tenis şi a unui zîmbet ironic, stăpînit însă.
Colonelul moştenise de la străbuni nu numai barba ― în care se oglindeau parcă şi galbenii, şi grîul ― ci şi patima mesei verzi, în care şi grîul, şi galbenii ―
oricît de fluviali ar fi ― se varsă ca într-o mare. Totuşi, floreta Olguţei smulgea zilnic o oră deplină, uneori întrecută, patimii cartoforiceşti a colonelului. Astfel că
zilnic, în preajma lui şapte jumătate, seara, colonelul se ridica de la masa de bacara
― de care îl lega un Ultim bac ― trecea în odaia de scrimă a Jokey-Clubului şi, îmbrăcat în costum de arme, o aştepta pe Olguţa care sosea de la tenis cu în-tîrzieri mai mari sau mai mici.
― Mille excuses, mon colonel!23
― Mille remerciements, mon enfant! J'ai eu l'honneur de vous attendre.24
Colonelul vorbea uneori à la Georges d'Esparbès25, spunea Olguţa, care primise în dar de la el ― cu titlul de manual eroic ― cărţile lui d'Esparbès legate în marochin.
Plafonierele erau aprinse.
De-a lungul pereţilor se întindeau lungi canapele de catifea roşie, mîncate de 22 În gardă! (Fr.)
23 Mii de scuze, colonele! (Fr.)
24 Mii de mulţumiri, copila mea, am onoarea să vă aştept (fr.).
25 Scriitor francez (1863―1944), autor de romane istorice
molii. Zidurile erau împodobite cu panoplii, alternînd cu oglinzi în rame aurite şi picturi sportive.
Odaia de scrimă era singura odaie a Jokey-Clubului în care mirosul de tutun era atenuat şi vocabularul cartoforicesc absent. De altminteri, era odaia cea mai puţin frecventată, aproape pustie. Colonelul şi Olguţa erau singurele excepţii care îndreptăţeau lipsa meselor verzi şi din această încăpere.
Nimeni n-ar fi spus că adversarul colonelului era o fată. Înfăţişarea Olguţei era cu totul băieţească. Mai întăi îmbrăcămintea: pantaloni de scrimă bărbăteşti, pieptar şi mască bombată. Apoi impetuozitatea trainică şi severitatea jocului.
Braţul care mînuia floreta nu se apăra cu panici cochete de evantai, nici nu ataca avînd aerul că mînuieşte o tulpină deghizată în lamă de oţel din capătul căreia crinul căzuse provizor.
Apoi tăcerea. Nici madrigale din partea colonelului, nici exclamaţii ― oh! vai!
ah! ce! ― din partea adversarului. O tăcere încordată, în care s-auzeau: ritmul respiraţiilor, tactul picioarelor şi clinchetul lamelor inteligente şi sprintene ca ironia, perfide ca sarcasmul, viclene ca surîsul...
Ochii Olguţei erau atenţi ca la un joc de şah accelerat. Floreta colonelului era bilingvă: cunoştea şi dialectul lamelor italiene şi al celor franceze. Olguţa trebuia să rezolve mereu alte probleme. Mintea lucra în ritmul braţului spontan. Toţi muşchii erau la pîndă. Şi cînd destinderea fandării nimerea pieptul adversarului cu delicatul vîrf al floretei, brusc îndoit, muşchii găseau în scurta biruinţă o sintetică
odihnă şi noua elasticitate a elanurilor apropiate.
Uşa dinspre odaia de bridge se deschise lent, dezvăluind feţe congestionate în fumul ţigărilor şi un răsad multicolor de cărţi de joc, grădinărit ― meditativ sau violent ― de mîni nervoase.
― Ah! Bonsoooir, d'Artagnanette!
― Touché.
― Repos et merci.
Olguţa îşi smulse masca, de subt care capul răsări zburlit, rumenit şi impertinent, întregind silueta de paj războinic.
― Bonsoir, oncle universel!
― Ha-ha!
Nalt, dar puţin adus, cum sînt domnitorii în clipa cînd, din strană, abia îşi apleacă fruntea în faţa Mitropolitului; cu frunte naltă, pietroasă şi de gală, şi păr rar, pieptănat pe spate; cu musteaţa căruntă şi fină, dar lipsită de galanterie, deprinsă să fie dezmierdată meditativ în faţa ideilor, nu răsucită în faţa femeilor; cu sprîncene stufoase, de subt care ochii afunzi aveau cochetăria să pară prezbiţi, din care pricină capul se răsturna pe spate în faţa unui om ca în faţa unui munte; cu guler drept şi rigid de moda veche, ca şi manşetele rotunde de o albeaţă
reacţionară, cu zîmbet afabil de bătrîn care dispreţuieşte mînia, încruntarea şi gesticularea, socotindu-le prea juvenile şi necuviincios democratice faţă de sobrietatea ironiei; cu mîni înguste şi degete lungi şi subţiri de ctitor, deprinse parcă să înşire onctuosul chilimbar al mătăniilor; şi cu gest ocrotitor şi ospitalier de boier cînd primeşte oaspeţi la conac, întîmpinîndu-i în capul scărilor ― oncle Michel contempla silueta Olguţei, d'Artagnanette, cum o saluta el zilnic intrînd în sala de scrimă cu evantaiul în mînă, aşa cum intra şi la Universitate.
La Bucureşti i se spunea domnule ministru sau excelenţă ― era mobilizat oarecum, ministru de justiţie ― ceea ce-l făcea să răspundă:
"Tiens! J'avais oublié. Comme c'est aimable de votre part, cher monsieur, deme l'avoir rappelé!"26
La Iaşi i se spunea domnule profesor ― era singurul dintre profesorii Facultăţii de drept fără titlu de doctor.
"Oh? Non, merci! Je n'ai pas besoin de cela pour l'être ― n'est-ce pas, monchercollègue? "27
La Jokey, intimii îi spuneau oncle Michel. Pe la spate toţi îi spuneau oncle Michel, familiaritate pe care şi-o însuşiseră, bineînţeles, ziarele.
Vorbea răspicat, aruncînd vorbele de sus, ca un bacşiş din balcon. Şi vorbea moldoveneşte cu un uşor accent franţuzesc, păstrat din tinereţă, accent care învăluia cu un fel de pudoare arhaismul neaoş al cuvintelor îmbinate în fraze de o cronicărească puritate.
Olguţa îl poreclise " l'oncle universel" .
"En effet, je m'aperçois que ma famille onclesque grandit drôlement! Mais, enéchange, j'ai le plaisir de recevoir une nièce très simpathique par cette voieprofondément dégoûtante!"28
