Jovial, ca o sticlă de bere destupată, Tonel apăruse în prag. Alb din cap pînă-n picioare în hainele civile, inaugurase o şapcă de ofiţer de marină, cu cozoroc plecat, chenar de mătase brodată, bufînd spumos în faţă, aşezată pe-o ureche, lăsînd să se vadă "freza".

De cînd promovase în clasa opta, purta inel cu cap de mort.

― I-i-impresionează damele, mă!

Dădu buzna în compartiment, ghiontindu-l pe Aron Rosenzweig şi cerîndu-şi scuze, în timp ce clipeala ochiului atrăgea atenţia băieţilor "c-c-că-i ş-ş-şme-cher Tonel!" Se aşeză între Dănuţ şi Mircea, picior peste picior, după ce-şi trase pantalonii în sus.

― N-n-nu ştiţi, mă! S-s-senzaţional! T-t-tonel s-ssss-se face o-o-ofiţer de a-a-artilerie!... Î-î-îmi torn, mă, n-n-nişte pinteni! Ţan-ţan-ţan; zim-zim-zim...

Un pinten în piciorul lui Aron Rosenzweig, care zîmbi cordial.

Tonel se întrerupse brusc, încruntîndu-se, cu călcîile lipite marţial şi nările agresive:

― P-p-pute, mă! Aspiră copoieşte. P-p-pute, mă, a u-u-usturoi! [...] Ce-ce-ce, mă? Tonel are nas, d-d-delicat! I-i-ia vedeţi, mă...

Scoase din buzunar o batistă de mătasă violetă, fluturînd-o pe la nasul băieţilor: usturoiul îşi găsise un demn adversar în parfumul batistei.

― Ce-ce-ce ziceţi, mă?! E-e-e de la o damă f-f-faină! Coborî tonul, cu mîna pe gură, ca un paravan pentru scobitoare. F-f-fiţi discreţi! E-e-e coristă la

"G-g-grigoriu". D-d-damă şic, mă! Şmecher Tonel! A-a-apropo! V-am adus, mă, cinci "Pelişor". F-f-fumaţi, mă! S-s-sînteţi într-a opta! Ce dracu! Cu-cu-cu aur, mă!

Şic!

― Mulţumesc, Tonel, tot băiat de treabă ai rămas.

― M-m-mă Delene, a-a-aide niţeluş în a-a-aparte. V-vreau să-ţi spun ceva c-c-confidenţial.

Trecură în coridor.

― I-i-iote, mă: p-p-poţi să-mi dai un p-p-pol? î-î-î-înţelegi ― d-d-da fii discret, mă ― p-p-pentru fetiţa mea.

De mult îl pîndeau lacrimile pe Dănuţ. Auzind cuvîntul de fetiţă, insolit în vocabularul lui Tonel ― rostit cu o galantă duioşie, duioşie totuşi ― Dănuţ clipi, şi în timp ce mîna căuta porte-feuilles-ul, întoarse capul spre fereastră.

Tonel urmărea mîna lui Dănuţ cu o explicabilă concentrare.

Mîna intră în buzunarul de la piept, apucă porte-feuilles- ul ― Tonel începu să

fredoneze un marş zbură din buzunar pe frunte, fără porte-feuilles...

― L-l-l-ai pierdut, mă? gemu Tonel.

C-un salt de sălbăticiune, Dănuţ izbucnise pe coridorul vagonului spre uşă, îmbrîncind pasagerii din cale. Tonel scoase capul pe fereastră, tunînd după el:

― Che-che-cheamă, mă, poliţia! Ce-ce-ce-i porcăria asta? C-c-ca-n codru, mă!

La glasul lui Tonel, formidabil ca o trîmbiţă wagneriană, ferestrele se umplură

de capete.

― Taci, Tonel!

Mircea privea peste umărul lui. Presimţise. Vedea. În faţa ferestrelor trenului

întreg, ca doi actori pe scenă, Dănuţ şi Adina se strîngeau în braţe. Aneta arunca priviri circumspecte în jur.

― Ce ruşine! exclamă Mircea roşindu-se.

― F-f-faină damă! admiră Tonel dezinteresat, uitîndu-şi necazul. A-a-al dracului Deleanu!... D-d-da nici servanta nu-i rău!

― Urcaţi-vă-n vagoane! Pleacă trenul!...

― M-m-mă, Balmuşe, f-f-fii băiat de inimă! F-f-fă-mi bine cu cinci lei.

S-s-să-mi scot ghetele de la reparat. P-p-pe onoarea mea! Ţ-ţ-ţi-i trimit i-i-imediat.

A-a-ai parola mea de a-a-artilerist.

― Poftim. Du-te.

― S-s-salve, mă. E-e-eşti mişto!... Ce-ce te uiţi la mine, mă, jidove? Ce-ce-s usturoi?

Se coborî în goană, aruncînd în treacăt o ocheadă capului unei femei însărcinate.

În urma trenului, două persoane staţionară, petrecîndu-l cu privirile, desigur nu din pricina melancoliei: Aneta şi Tonel.

Aneta ştia că tînărul cu prestanţă ofiţerească o văzuse coborînd dintr-un vagon de clasa întîia. Privind trenul, avea aerul că regreta pe o prietenă plecată.

Tonel ştia că Aneta urcase în vagonul de clasa întîi valiza damei lui Deleanu.

Dar Aneta nu ştia ce ştia Tonel. Cît despre Tonel... La urma urmelor, şi la clasificaţie Deleanu era printre cei dintîi, Tonel în vecinătatea corigenţilor...

D-d-dama să fie bine, restul nu importă!

Şi iată cum destinul ironic hotărîse că nu polul lui Dănuţ, ci moneda de cinci lei a castului Mircea să aibă o destinaţie frivolă, prin mijlocirea lesne consolabilului şi democratic galantului Tonel.

*

Din cele şase locuri spaţioase ale compartimentului de clasa întîia, Adina şi Dănuţ ocupau unul singur, prea larg şi acela pentru îmbrăţişarea lor. Erau strînşi unul în altul, obraz lîngă obraz, tîmplă lîngă tîmplă, suflare lîngă suflare ― mici şi adăpostiţi în bucuria lor, ca doi sîmburi gemeni în aurul unei caise coapte. Tăceau.

Îşi ascultau bătăile inimilor, cum asculţi marea. Uneori, Dănuţ aprindea lumina ca s-o vadă pe Adina.

― Adina!

― Dănuţ!

Zîmbeau. Şi-atît. Stingeau lumina, grăbiţi să păstreze în ochi zîmbetul de-o clipă, ghemuindu-se iar alături. Nu simţeau iutile bătăi de gene ale clipelor. Se ştiau în uitarea întunericului. Nu schimbaseră nici o vorbă de cînd erau alături.

Şuierul locomotivei!