― Ce-i, Dănuţ? Dănuţ!

Îi apucă mînile.

― Nu. Fugi, fugi! E îngrozitor!.. Vai! ce cruzime !

― Dănuţ!

― Vai, vai, vai!

Sărise de pe banchetă cu o cută între sprîncene. Şi era o mirare îngrozită în privirea lui, ca şi cum, brusc, Adina ar fi îmbătrînit.

Adina se ridică. Îl luă de gît. Dănuţ se scutură, îndepărtînd-o brutal.

― Dănuţ! De ce mă chinuieşti, Dănuţ!

― Eu te chinuiesc? Eu? Şi tu ai curajul să spui cuvîntul acesta? Tu, care m-ai chinuit, tu, care m-ai lăsat să sufăr lîngă tine, fără să-mi spui o vorbă!... Adina, e îngrozitor! Ştiai că vei merge cu mine, şi-n loc să mi-o spui de la început, frăţeşte, ca să ne fie tot drumul o lungă bucurie, m-ai lăsat să mă rod lîngă tine... De un străin, şi tot ţi-e milă cînd sufere!... Şi tu crezi că mă iubeşti! Poţi spune una ca asta! Ai curajul să mi-o spui în faţă!... Dragoste de vierme! Îţi place să mă

chinuieşti, să mă vezi plîngînd, să mă vezi suferind: asta-ţi place... Călău! Mai bine ură făţişă, decît astfel de dragoste!... Tu eşti duşmanul meu... Mai bine mă lăsai să

plec singur...

Se plimba cu paşi smunciţi în spaţiul îngust dintre canapele. Vîntul îi flutura spirale de păr luminate de lampă, abătîndu-i şuviţe peste frunte, şi-i umfla gulerul alb al cămeşei de sport, larg răsfrînt peste gulerul hainei, dînd o mişcare copilărească gîtului rotund şi un accent candid gurii şi bărbiei.

Şi vîntul vitezei, şi ritmul roţilor erau un îndemn la agitaţie, la mînie.

Impetuoase, vorbele o izbeau pe Adina în frunte, în obraji şi-n piept. Uneori ridica mînile, apărîndu-se ca de flăcări.

Cînd era speriată părea mai mică, fiindcă ochii îi creşteau şi gura i se strîngea, puerilizînd nasul. Nu ajungea cu picioarele pînă-n duşumea: îi atîrnau nemişcate, fără reazăm. Boabe de năduşeală îi picurau pe frunte, dînd feţei mai multă dezolare decît lacrimile. Îşi muşcă maşinal un deget. În răstimpuri mîna-i fugea de pe faţă, lăsînd-o cu buzele întredeschise de o spaimă carminată.

O zdruncinătură a trenului îi aruncă în braţe pălăria de pai galben cu panglici albastre. Panglicile fluturau. Dănuţ îşi sprijini bărbia de marginea ferestrei, cufundîndu-şi capul în vînt şi-n noapte. Cîntecul greierilor intră din nou în tăcerea compartimentului. Fluturi se roteau în jurul lămpii, dînd o impresie de intimitate.

Încet cu-ncetul, imagina Adinei, o clipă întrezărită din plină mînie ― cu fruntea năduşită, gura deschisă, ochii măriţi, pălăria de pai în braţe, umerii descurajaţi şi picioarele atîrnînd pe marginea canapelei ― începu să-l obsedeze. Vroia să scape de ea şi nu putea. Gîndul îi fugea la Bucureşti: vedea casa Adinei. În odaia ei de culcare. Dănuţ plecase. Pe marginea patului, Adina, cu pălăria în braţe, fruntea năduşită, ochii măriţi... Pleca şi ea după el...

Fugea la Iaşi: o cameră de hotel. Cald. Muşte. Oglinda pătată de stropi de săpun. Pe marginea patului, Adina, cu pălăria în braţe, fruntea năduşită... Plecase cu el. Era singură la Iaşi, într-o cameră de hotel, aşteptînd trenul de seară...

Noaptea, în trenul Iaşi-Bucureşti. Într-un compartiment, Adina, cu pălăria pe braţe, fruntea năduşită... Se întorcea singură...

Oriunde, în orişice decor asupra căruia îşi apleca închipuirea, aceeaşi icoană a Adinei, de fetiţă dezarmată, părăsită, ca în poveste parcă, la o margină de codru cu lupi, arunca o chinuitoare melancolie...

...Şi mică, şi adorabilă, ca un mărţişor pierdut de un copil... Simţea durerea unui copil care şi-a pierdut mărţişorul...

Se trezi plîngînd pe marginea ferestrei, în noapte şi vînt. Picături repezi îi sărau buzele.

Maşina aruncă un şuier. Se apropiau de o staţie. Auzi alt plîns, îndărătul lui. Se întoarse. Adina, cu pălăria trîntită peste dezordinea părului, cu obrajii aprinşi, cu geamandanul într-o mînă şi pelerina de voiaj pe braţ se uita în jos.

― M-m-mă duc... a-a-asta... u-ultima noapte... Mă duc... A-a-are să-ţi pară

rău...

Cînd trenul porni din staţie, lumina din compartiment era din nou stinsă.

Trandafirul dăruit Adinei fusese redăruit lui Dănuţ. Pelerina Adinei era pe umerii lui Dănuţ ca să nu răcească. Adina n-avea nevoie de pelerină. Ea era mărţişorul lui Dănuţ ― regăsit.

*

Mircea nu-şi luase nici o carte de cetit, crezînd c-o să stea de vorbă toată

noaptea cu Dănuţ. Pe Adina n-o prevăzuse. De aceea cărţile erau în fundul cufărului, la vagonul de bagaje. Dănuţ cu Adina...

Nu numai că n-avea nici o carte ― dacă nu de cetit, cel puţin de ţinut pe genunchi ― dar nici nelipsitul creion. În emoţia plecării precipitată de sosirea

intempestivă a lui Dănuţ şi de trepidaţiile automobilului de la poartă, îşi uitase creionul şi mănuşile pe măsuţa de noapte. Îi lipsea şi gulerul tunicii de şcoală, pe care-l descheia din cheutoarea de sus, cufundîndu-şi bărbia în el pînă cînd simţea înţepătura rece a cheutorii de jos. Era îmbrăcat la fel ca Dănuţ: haina de cover-coat, cu largi buzunare aplicate şi centură la mijloc. Cămeşa cu guler răsfrînt îi decolta gîtul mai mult delicat decît slăbuţ. Avea mereu impresia că i-a crescut gîtul, subit, schimbînd raportul familiar dintre trup şi cap. Trupul alunecase parcă, lăsîndu-se în jos, ca pantalonii cînd se desprind din bretele.

Ridicol?...

În vagon nu era oglindă, nici vigilentă opinie publică, deoarece Aron Rosenzweig, singurul tovarăş de călătorie al lui Mircea, dormea. Dormea lungit pe toată canapeaua, cu faţa în sus, mîna pe buzunarul de la piept ― nu din cauza inimii, ci a banilor ― cu Adevărul peste cap, batista sub, şi picioarele în aer, exact alături de canapea, ca să nu plătească amendă. Insensibil la muşte şi la visuri, Aron Rosenzweig horăia, aspirînd aerul pe nas, şi şuiera, expirîndu-l pe gură. Astfel: hrrrr-h-h-ha; fiuuuu-uuisss-iuuu...

Totuşi, era bine în compartimentul întunecat; Aron Rosenzweig evaluase cu un ochi infailibil timiditatea lui Mircea ― muşteriu din aceia care intră în dugheană şi nu îndrăzneşte să iasă fără să cumpere, chiar dacă marfa nu-i place, fiindcă se jenează ― şi stinsese lumina de îndată ce digestia-i chemase somnul. Distrat şi doritor de întuneric ― neavînd nimic de cetit ― Mircea apreciase ca o delicateţă la adresa lui şi-i mulţumise.

― N-aveţi pentru ce, mă rog! replicase Aron, ca un adevărat om de salon, făcînd, concomitent cu vorbele, următoarea reflecţie: "Bun buiet! Iu mă culc şi el spuni mersi!"

Se răcorise. Răcoarea îmbinată uneori cu parfum de iarbă coaptă şi de flori.

Vîntul era atît de proaspăt, încît părea că strînge luna rece în mîni şi apoi cuprinde gîtul şi pieptul lui Mircea, cum fac copiii neastîmpăraţi ca să-ţi dea fiori.

Dacă ar fi călătorit cu părinţii, ar fi auzit glasul cucoanei Catinca:

― Mircea, încheie-te la guler şi pune-ţi pardesiul. Nu-i nici o scofală să ai gutunar!

Zîmbi. Îşi mai descheie un nasture, răsfrîngîndu-şi gulerul şi mai tare, inocentă

temeritate de republican abia ieşit de sub regimul absolutist.

Niciodată nu călătorise singur. Era stăpîn pe bagajele, banii şi trupul lui. Nici părinţi, nici profesori, nici camarazi, nici cunoscuţi, nici uniformă. Senzaţii de anonimat şi emancipare.

În gara Ploieşti se coborîse să bea un şpriţ, deşi avea un termos cu oranjadă

pregătit de-acasă, şi deşi nu putea suferi şpriţul cu sifon, înţepător ca un obraz neras.

Îl băuse în silă, pe jumătate numai, convins că scapă trenul şi vrînd să

dovedească unei persoane care-l privea că nu se intimidează în faţa unui şpriţ. Se întorsese sughiţînd, şi-şi reluase locul meditînd nedumerit la pasiunea lui Caragiale pentru vulgarul şi odiosul şpriţ.

Trecuse vremea...

Mizil...

Buzău...