O smuncitură a trenului îi cutremură. Dănuţ mormăi prin somn, întredeschise buzele, le închise pe rînd şi adormi din nou în caldul adăpost.

― Copil!

Acelaşi lucru îi spunea Dănuţ ei: "Fetiţă mică". Ce copil era încă! Ce uşor putea fi înşelat de aerul dezarmat al femeilor! Cîtă credulitate în gelozia lui veşnic bănuitoare şi atît de uşor învinsă!

Dacă i-ar fi spus cineva, dacă ar fi cutezat să-i spună cineva că Adina-i o

"femeie rea", l-ar fi sfărîmat.

Îl vedea cu pumnii ridicaţi, bărbat în splendoarea mîniei. Şi totuşi era o "femeie rea".

Îi dezmierdă fruntea.

Ştia, ea mai bine decît oricine, că în mintea lui Dănuţ înfăţişarea ei de copil, de fetiţă, era o cauză permanentă de încredere invincibilă în puritatea ei. Şi totuşi, cîte femei, cu ea în frunte, n-aveau pe faţă teribila candoare a copiilor!

Ar fi vrut să aibă curajul să-i spună: "Dănuţ, nu crede. Păzeşte-te. Nu dezmierdă aceiaşi sîni de mai multe ori. Schimbă, Dănuţ, femei după femei, nu te ataşa de nici una. Femeile-s crude", îşi aminti fericirea ei cînd Dănuţ suferea în braţele ei, şi ce uşor, după ce-o brutalizase cu vorba, o adorase ca pe-o mucenică...

― Bietul Dănuţ!

..."Femeile-s crude. Uneori le place să chinuiască, mai mult decît să iubească.

Şi tu, Dănuţ, eşti aşa bun de chinuit! Îţi şade aşa de bine cînd te frămînţi, cînd ameninţi, aşa-i de frumoasă mînia ta! Şi aşa-s de dulci obrajii tăi, buclele tale, buzele tale cînd plîngi pe sînul gol"... Ştia, nu se putea altfel, c-or să-l dorească

multe femei, c-or să-l iubească multe, că multe or să-l chinuiască.

Numai fetiţelor de pension le place calmul idilic. Femeile adevărate doresc vîntul: masculin, pasionat, primejdios ― furtuna. Şi cît de minunate erau furtunile lui Dănuţ! Furtuni în livezi bogate; numai căderi de fructe: culori în iarbă şi arome răscolite. Ar fi vrut să-l iubească şi să-l chinuiască ea singură, numai ea... Nu răscumpărau, oare, veghile devotate şi neştiute de el din timpul nopţii, toate răutăţile, toate perfidiile?

Inima ei simţea apropierea altor femei de trupul adormit ― simţea umbra lor aplecată pe inima ei ― de trupul căruia îi dăruise vibraţia dragostei.

Nu era Dănuţ copilul ei? Nu refăcuse ea trupul lui? Altele i-l vor lua...

Dănuţ o iubea. O iubea?... Întîia lui dragoste, răspîntia celorlalte.

Cunoscuse şi ea, ca toţi, întîia dragoste, deznădejdea cu hohote de plîns a despărţirii, dorinţa, din ce în ce mai somnolentă, de moarte, care, ca un cordial amar, deşteaptă apetitul sporit pentru alte şi alte iubiri ― şi orgoliul primelor succese, şi falsa blazare timpurie, şi curiozităţile ciudate...

Nu putea renunţa la Dănuţ... cu totul. Cînd îl va revedea îl va găsi poate înarmat cu experienţa altei sau altor femei, mai puţin copil... I se strîngea inima. Ar fi vrut să aibă curajul să-i spună tot, tot, tot: cît de primejdioase-s femeile, cum usucă, lacome ca nisipul, cît sînt de viclene şi de lucide; că au mai multe sincerităţi, pe cînd bărbaţii n-au decît una, sau, dacă încearcă şi ei să aibă mai multe, sînt

simulacre artificiale, care nu pot înşela... mai ales pe femei. Ar fi vrut să-i spuie tot... Să-i spuie tot? Să-şi facă portretul ei? Să-i dovedească "ticăloşia" ei ―

cuvîntul era al lui Dănuţ şi-i răsuna cu accentul lui ― să-l dezguste şi să-l îndepărteze de ea, ca să-l ferească de alte femei?

Nebunie...

Şi nici n-ar fi fost în stare. Simţea lămurit că n-ar putea destăinui nimănui ceva despre ea. Nu era discreţie, nici pudoare: neputinţă.

Cu Dănuţ era într-adevăr o fetiţă curată: nu-l minţea, nu-l amăgea. Aşa era pentru el şi cu el. Cum să-i spuie că e o ticăloasă, cînd pentru el, în clipa cînd i-ar fi spus aşa ceva, ar fi fost pură cum i-ar fi fost şi faţa şi sufletul atunci! I-ar fi spus o minciună arătîndu-i acel adevăr, şi Dănuţ n-ar fi crezut-o. O încercare de sinceritate, inutilă, cu sunetul glumelor de prost gust. O ponegrire neverosimilă...

O ponegrire: Adina lui Dănuţ era aşa cum o iubea el. Mai erau şi alte Adine, dar străine de el şi de ei.

Atunci cum să-l păstreze pe Dănuţ? Cum să-l ferească de celelalte? Cum?... Nu plîngînd... Îl iubea atît de mult şi-atît de curat, încît uitase că peste o săptămînă

pleca în străinătate, pe socoteala altcuiva, oare o însoţea... Dănuţ, fireşte, nu ştia nimic: nici că pleacă, nici restul.

Cum să-l păstreze pe Dănuţ?

Scrisori? Să-i scrie? Nu. Hotărît nu. O dată numai îi scrisese, fiindcă se temuse că n-are s-o mai iubească, şi-şi pierduse capul. Imprudenţă pe care o regreta.

Singurul ei stil era trupul, pe care-l mînuia cum vroia. Nu ştia să scrie. Tot ce punea pe trup cădea bine; pe hîrtie, nu. Olandele, mătăsurile, batistele, postavurile şi suplele ţesături, culorile şi liniile deopotrivă se însufleţeau în mînile şi pe trupul ei; cuvîntul, nu. N-avea darul de-a pune în cuvînt nici bătăile inimii, nici îngemănata curbă a sînilor, nici culoarea ochilor, nici lumina părului. Nu ştia să pudreze cuvîntul, nici să-l îmbrace astfel încît mai aţîţătoare să-i fie goliciunea, nici să-i dea descurajarea umerilor, nici candoarea buzelor, nici ritmul coapselor, nici parfumul părului.

Lebădă cu nobile arcuri pe apă, devenită gîscă obeză pe uscat ― se simţea ridicolă în scrisori, de dragoste, fireşte.

Îşi dădea seamă că mai ales lui Dănuţ nu trebuia să-i scrie. Între Dănuţ şi trupul ei, între Dănuţ şi sufletul ei, numai amintirile lui trebuiau să fie. Scrisorile ei puteau să-l facă să zîmbească, să se jeneze. Trupul ei, era sigură, va rămîne flacără în amintirea lui. De trupul ei nu se temea nici în oglindă, nici în amintirile bărbaţilor.

Să-i trimeată uneori fotografii: de pe o plajă, dintr-un parc, dintr-un port... Îşi aminti de plecarea ei... Cum o să primească Dănuţ vestea plecării?

Să nu-i spuie?...

Se despărţea de el mai greu decît crezuse. Aveau dreptate prietenele ei... Se ataşase prea tare. Iubea...

― Îmbătrînesc?

Se simţea singură. Lacrimi dese-i izbucniră pe obraji.

Dintîi acoperi pieptul lui Dănuţ, iarăşi dezvelit; apoi îşi duse batista la ochi, ca să oprească lacrimile care-i osteneau faţa şi-i pătau bluza.

*

Mircea adormise în aerul tare al bucuriei.

Amăgitoarea dimineaţă a lunii, albindu-i pleoapele, îl făcu să clipească. Nu auzi tusa familiară în miez de noapte a tatălui, nici cucoşii la fereastră. Horăitul lui Aron Rosenzweig îl linişti. Legănarea vagonului cerca să-i cuprindă şi să-l adoarmă din nou, dar ceva îl ţinea treaz: o ciudată mişcare a sîngelui, o ciudă

împotriva Adinei... da! Adinei! pe care o visase... Extraordinar! O visase pe Adina Stephano! Se deşteptă de-a binelea revoltat.

O visase pe această doamnă! Era zăpăcit ca faţă de o formidabilă necuviinţă.

Îndrăznise femeia ceea!... Vis...

Vis? O spaimă-i cutremură mima. Avea agăţat în nări, vivace, ca o prăfuire de polen, vibraţia unui parfum cald de femeie. Era cineva străin alături de el, pe aceeaşi canapea? Venise Dănuţ cu Adina în compartimentul lui?... Nu s-auzeau nici vorbe, nici sărutări.

Întredeschise genele spionînd. Tremurul privirii îi cernu imaginea unei femei care se pudra privindu-se în oglinda sacoşei.

Respiră. Nu era Adina. Femeia de alături era brună şi avea bluză roşie.

Ce idee! Să te pudrezi în tren, în plină noapte, prin întuneric!

Ciudată femeie! Poate că toate femeile fac la fel... Oare? Şi acasă la ele? Oare se scoală aia pat, prin întuneric, în cămeşă de noapte...

Ocoli imaginea femeii care se coboară din pat despletită, în cămeşă străvezie, cu picioarele goale, întinzîndu-se... A! Nu era o închipuire de-a lui. Se linişti.