"Dacă mă ridic ― dar nu mă pot ridica ― oare cad jos?"

Nu-şi mai simţea piciorul, atît era de amorţit. Un muşuroi de furnici, adormit pe-o buturugă, gata să învie ca mii de gene.

"Nu vreau să mă ridic!"

Îl copleşi ruşinea: de el, de dorinţa lui. O ruşine care-i incomoda sufletul ca o 51 Bot-de-lup, Bot-de-lup, / Bot-de-lup e omuleţul Bot-de-lup, Bot-de-lup (fr.),

cămeşă cleioasă în care eşti constrîns să dormi.

Şi o mînie acră, ranchiunoasă izbucni din el împotriva Adinei şi-a lui Dănuţ.

"Stau împreună... fără ruşine... Fac porcării"...

Cuvîntul era atît de nou în vocabularul gîndurilor lui Mircea, încît răsuna pîngăritor de trivial, ca o sudalmă, de pildă, în casa părintească.

Şi totuşi, cu o nouă îndîrjire, repetă: "Fac porcării"...

Şi îl văzu pe Dănuţ strîngînd în braţe pe Adina, singuri într-un compartiment, şi nu mai văzu nimic decît întunericul obscen, în faţa căruia închipuirea lui se opri cinică şi naivă ca un copil privind prin gaura cheii fără să vadă nimic.

Deschise din nou ochii şi, cu paroxismul unui om care-şi permite orice, fiind hotărît să se sinucidă, amănunţi tot trupul femeii roşii. I se iuţise respiraţia.

Ar fi vrut să vadă tot, şi nu vedea. Simţea deziluzia copiilor care-şi dezbracă

păpuşele, căutîndu-le feminitatea fiziologică de subt miniaturalele vestminte şi nu găsesc decît needificatoarea linie a unui trup simplificat.

O dorinţă lubrică slujită numai de vagul didactic al unor elementare cunoştinţe anatomice.

Dacă femeia roşie s-ar fi apropiat din nou de el, ar fi apucat-o şi... şi?...

Nu dorea s-o sărute: nu! Pentru nimic în lume nu şi-ar fi atins buzele de gura ei.

Sărutarea era a...

Ocoli vorba "dragoste", cum înainte ocolea cuvîntul "femeie".

Dorea să apuce cu mînile, să lovească cu trupul celălalt trup, aşa cum inima-i lovea trupul, îndemnîndu-l.

Vedea că nu ştie nimic şi-i era ciudă. Ar fi vrut să aibă în închipuirea lui o carte cu gravuri obscene şi s-o răsfoiască în grabă, ca elevii care-şi învaţă lecţia sub pupitru, în timp ce profesorul strigă catalogul. Nu ştia nimic. Era curat. Nu. Fusese curat. Şi-i părea rău.

"Eram un idiot!"

Îşi răscoli sufletul, cu toate amintirile anilor din urmă, căutînd, şi nu găsi nimic: nici o pată, nici un echivoc, nici o revelaţie precoce, nici o curiozitate impură. O

castitate a faptei şi a închipuirii de necrezut.

"Idiot!"

Dacă ar fi avut alături o sticlă mare de vin, ar fi băut-o pe nerăsuflate.

Privirile-i încremeniseră pe pulpele femeii roşii, ca pe o punte deasupra unei prăpăstii. Nu mai putea da înapoi; n-avea curajul să înainteze.

Brusc, femeia roşie se răsuci îndărăt, în genunchi pe canapea, frecîndu-şi ochii: îi intrase un grăunte de cărbune. Îşi desfăcu iar sacoşa, privindu-se-n oglindă.

Vîntul vitezei îi zburlise părul, ca o zbenghiuială în iarbă. Era smultă. Fără nici o ezitare, îşi scoase pieptenii, aşezîndu-i pe canapea; îşi scoase spelcile, una cîte una, ţinîndu-le în dinţi; îşi scutură capul, şi cozi somptuoase îi căzură pînă la genunchi, negre ca vinul vechi.

Sări de pe canapea, şi-n loc să se pieptene, îşi clătină capul repede şi ritmic, despletindu-şi părul întunecat, vast, ca o furtună de noapte pe mare. Nu i se mai vedeau obrajii, nici tîmplele, nici ceafa. Prea greu ca să mai fie creţ pînă la genunchi, părul cădea opac şi întins ca un cort negru, iar de pe umeri se-ncreţea, căzînd în ciucuri opulenţi pe care luna-i arginta, învăluind roşul de jar al bluzei.

De ce se despletise? Pentru cine? Pentru nimeni. Ca să-şi ţie de urît. Nu se mai

uita în oglindă. Era prea mică oglingioara sacoşei ca să poată cuprinde amplul val de negru.

Compartimentul se umpluse de un miros aţîţător de sevă, ca cel care pluteşte în amurguri deasupra ierbii cosite.

Îşi dădu capul pe spate, îşi gîtui părul cu o mînă, subt ceafă, şi întoarse capul spre Mircea cu o atitudine de dans spaniol care-i avînta superb sînii.

Mircea nu mai văzu nimic. Închise ochii. Simţi o aplecare asupra lui, ca un val de soare prin obloane de lemn date-n lături, apoi o lungă, deasă, mătăsoasă

furnicătură de-a lungul feţii; îşi aminti într-o clipire, mirosul luxuriant de păr, de drot încălzit şi de hîrtie dogorită, din copilărie, în serile cînd mama lui se ducea la bal...

Nu se putu opri: muşcă ploaia neagră, cu o secundă prea tîrziu prinzînd doar capătul unei şuviţe.

Un rîs înnăbuşit. Femeia roşie îi privea buza de jos strînsă în dinţi şi ochii închişi.

― Nu se gîdilă decît la buze... Prostul...

Chicoti din nou. Tăcere. Un oftat.

Sînt flori cu miros atît de pătrunzător, încît după ce le-ai respirat îţi rămîne parfumul lor pe faţă, ca o respiraţie în preajma sărutării.

Simţea necontenit atingerea părului, care-i trecuse prin sînge ca vîntul prin garoafe.

O aştepta din nou, cu trupul ca un arc întins.

Crezu că se-nşeală... Ascultă din nou.

Femeia roşie cînta împletindu-şi cozile. Cînta încet, un cîntec trist şi duios ca un cîntec de leagăn. Era taină, reculegere, vis şi melancolie în cîntecul care însoţea împletirea cozilor. Ai fi zis că nu le împletea, ci că le adormea sau le înmormînta.

Avea un glas de altă, care, cînd fredona cuplete franţuzeşti, era răguşit ca după

vin, dar care se purifica în vorbele şi melodia populară, ştiută poate din copilărie de la mama ei sau de la o ţărancă tristă.

Gîndurile lui Mircea începură să ia conture stranii ca ale plumbului topit în turburi curcubee, cînd e aruncat în apă rece. Întortocheate de dorinţă, ostile, amare, diforme cădeau parcă de sus, îngreuindu-i sufletul ― şi-ncremeneau convulsionate.

Cîntecul amuţi. Întredeschise genele: iar se pudra !

"...Dacă... dacă e femeie cinstită?"...

I se răciră mînile.