*
Ultimele ecouri ale zilei întîrziau în bucătărie şi în odăile servitorilor.
Liniştea intrase în casă ca un îngheţ fără duritate şi fără scînteiere. Prin ferestrele deschise intrau delicaţii oaspeţi cari niciodată nu vin pe uşă: somnul vîntului, freamătul plopilor, dulceaţa teiului.
Paturile erau înfăţate, dar goale; luminile, stinse.
Doamna Deleanu şi Monica se plimbau pe aleea care ducea spre poartă.
Tăceau. Fiecare cu gîndurile şi umbra ei, deşi purtau în gînduri pe acelaşi Dănuţ, altul în fiecare.
Doamna Deleanu se rezema într-un baston luat la întîmplare din vestiar; nu atît pentru a-şi sprijini trupul; mai cu seamă pentru a-şi însoţi singurătatea, căci tăcerea Monicăi era o depărtare.
Puiu, călare pe bicicletă, făcea opturi concentrate pe nisipul aleii. Era furios.
Olguţa plecase la gară cu domnul Deleanu, şi el...
― Puiule, nu-ţi dau voie să mergi noaptea cu bicicleta prin oraş. La ora asta copiii se culcă.
― Da azi îi sîmbătă, tante Alice! Mîne n-am şcoală! suspinase el.
― Cu atît mai bine: stai cu noi acasă la aer curat.
Puiu Deleanu, licean în clasa patra, era văr de-al doilea cu Olguţa şi Dănuţ.
Avea o faţă rotundă, pe care mîniile cădeau rumene şi dese, ca cireşele scuturate din pom, şi fruntea domnului Deleanu, purtată cu aceeaşi aroganţă.
Cu patru ani înainte, intrase pe poarta casei Deleanu ― laolaltă cu clienţii ―
un copil mărunt şi îndesat, tuns chilug, cu o pălărie de pîslă neagră, prea largă
pentru el, adăpostind doi obraji sănătoşi de copil care s-a dat cu săniuţa, doi ochi serioşi şi preocupaţi de cioban prematur, şi un năsuc.
Subt sumănel era îmbrăcat cu o cămeşă ţărănească albă, cu chenare brodate de mama, şi un brîu roş, lat; o pereche de bocanci de iuft, purtaţi cu străşnicie, întregeau silueta. Mai avea şi un băţ pentru cîni, o lădiţă de lemn cu toată zestrea, şi o scrisoare pentru domnul Deleanu.
Tatăl lui, ţăran chiabur, dar cu evlavia banului, din părţile Palancei, dorea ca prin influenţa vărului său ― "boierul de la Iaşi" ― să-l introducă pe Mihu ― aşa se numea copilul ― bursier la Liceul Internat din Iaşi.
"...şî dacî na fi cu putinţî sî ti milostiveşti coani Jorgule di sărăcia noastrî cîndna fi la învăţături lîi puni la treabă ca sî nu mînînci digiaba. Cî ţom mai trimeti şinoi oleacă di păstrăvi, oleacă di caş, un curcan, nişte prosoapi..."
Cu nici un chip Mihu Deleanu nu voise să primească invitaţia de-a sta la dejun cu boierii. Înfipt în ogradă, lîngă lădiţa lui, mîncase, cu mîna şi cuţitul, merindele de-acasă. Cînd îl întrebau servitorii sau clienţii cîte ceva, şedea la gînduri, apoi răspundea tare ― ca unui om de pe altă vale ― privind din plin, pe cel ce-l întreba, cu ochii lui rotunzi. Spre sară, înfricoşat de mulţimea clienţilor, se refugiase în grădină. Acolo îl descoperise doamna Deleanu, trîntit pe iarbă, cîntînd din fluier înnăduşit.
― Tu ştii să cînţi din fluier, puiule?
― ...Aha!
Fără intervenţia domnului Deleanu, Mihu reuşise la examenul de bursă, cu media zece, distanţînd pe toţi ceilalţi candidaţi.
― Răspunde ca Isus în templu! felicitase directorul pe domnul Deleanu.
Totuşi, Mihu nu intrase intern, nici nu se folosise de locul cîştigat. Doamna Deleanu reţinuse acasă pe micul şi sălbatecul suplinitor al lui Dănuţ. Şi, încetul cu încetul, Mihu devenise Puiu pentru doamna Deleanu şi Monica, şi Cuţulachi pentru Olguţa. Un Puiu zvelt, îmbrăcat cu mult mai mult gust decît majoritatea colegilor săi orăşeni, un Puiu transfigurat, care purta totuşi în suflet, ca un filigram, pe Mihu de odinioară.
Învăţa cu o uşurinţă şi o isteţime care-l făceau să fie ― în afară de orele de clasă ― într-o veşnică recreaţie. O singură luptă grea avusese cu ale învăţăturii, dar biruise: cu limba franceză. Zile şi nopţi de-a rîndul ― în taină şi singurătate ― se trudise Mihu să-l rostească pe "le" aşa cum răsuna dulce, muzical, fără efort, în gura fetelor şi a doamnei Deleanu. Cu toate acestea, evoluase de la greoiul şi odiosul "lio" pînă la perfecta puritate a lui "le", cîştigat de el ca o cetate, după un lung şi istovitor asediu în timpul căruia vărsase şi lacrimi.
Dar mai crudă decît "le" era Olguţa, care-i dăruise de Paşti, pe cînd era convalescent după febră tifoidă, bicicleta: o bicicletă elegantă ca o rîndunică în zbor, înzestrată cu cauciucuri roşii, frînă automată şi două ghidoane: unul de curse şi altul de plimbare. Bineînţeles, desperările zilnice ale lui Puiu întrebuinţau numai ghidonul de curse, pe care, aplecat şi în astă seară, făcea semnul infinitului pe nisipul aleii, fiindcă doamna Deleanu nu-l lăsase să meargă la gară cu bicicleta şi fiindcă, mai ales, Olguţa nu-l acceptase în trăsură, pretextînd că nu e loc...
― Da! Bărbosul şi beţivanul de doctor are loc... şi eu nu!
Ah! De ce nu se-mbolnăvea din nou, de ce nu răcea, de ce nu-şi rupea un picior, să fie Olguţa iarăşi bună cu el, ca în timpul convalescenţei! Pe-atunci ea singură îi cetise cu glas tare amîndouă minunatele: Livres de la jungle ale lui Rudyard Kipling, traducîndu-i unde nu pricepea, mimînd pe ursul Balloo, cel cu vorbe înţelepte şi labă autoritară, pe boaul Kaa, spaima "bandarlogilor", care vorbea sîsîit ca un om fără dinţi, şi pe Mowgli, care era voinic şi îndrăzneţ "cum trebuie să fie orice băiat".
Şi el era voinic şi îndrăzneţ, aşa cum vroia Olguţa. Pe bicicletă nu se temea nici de tramvaie, nici de automobile; la şcoală, de nici un coleg, nici chiar de repetenţii cu vocea groasă care fumează la "00" deşi el purta încă şosete şi pantaloni scurţi.
Totuşi, de cînd se însănătoşise, Olguţa nu-l mai lua în seamă, şi cînd îl lua, îi spunea Cuţulachi. Uneori îi venea să se arunce din podul casei, dar se răzgîndea, aruncîndu-se în viitor cu elanul dobîndit din renunţarea la cealaltă aruncare.
Lasă! Are să fie el mare!... Are să fie ca Vlad Ţepeş!... Ş-atunci are să vadă
Olguţa!
― Puiule, du-te la culcare.
Roţile vîjîiră înspre casă.
― De ce-o fi întîrziind atîta? întrebă doamna Deleanu pe Monica.
― ...Poate că de la gară s-a dus pe la Rodica, tante Alice.
― Da, e drept!
Plimbarea reîncepu tăcută. Doamna Deleanu se liniştise.
