La capătul călătoriei ― Medeleni... Numele suna lung, lung, dominînd melodic larma roţilor.

"Mă duc la Medeleni... Am să stau la Medeleni... Moşia Medeleni...

Medeleni"...

În huruitul trenului, gîndurile aveau o dicţiune clară, sonoră, atît de sonoră, că

dacă tovarăşul de drum n-ar fi dormit ― horăia fără întrerupere ― s-ar fi temut să

nu-l audă.

"Mircea Balmuş la Medeleni... Mircea Balmuş îşi petrece vacanţa la Medeleni..."

Combină tot felul de fraze şi propoziţii cu leit-motivul Medeleni. Ştia perfect că se duce la Medeleni, că Medeleni e numele unei moşii, că moşia Medeleni aparţine familiei Deleanu... Şi totuşi, îi era cu neputinţă să conceapă Medelenii ca pe o realitate la care va participa şi el. Cînd se gîndea la Bucureşti, vedea grămezile de case, năvala oamenilor şi a vehiculelor, simţea mirosul de asfalt, de benzină şi de gaz aerian; cînd se gîndea la Iaşi, vedea procesiunea spre cer a teilor Copoului, albăstrimea ondulată a dealurilor, auzea roţile hurducate prin bolovani ale rarelor trăsuri, trapul şchiop al cailor jigăriţi, nazalizările negustorilor de haine vechi, lătratul cînilor, spaţiat de tăceri cîmpeneşti...

Cînd se gîndea la Medeleni vedea o carte: roman sau versuri?... Vedea lămurit cartea cu copertă galbenă, ca a celor editate la "Mercure de France", şi pe copertă

titlul cu litere negre:

MEDELENI

...Şi subtitlu:

OLGUŢA.

Nu Olga.

Olga...

Olguţa...

Olga...

Cum cobori trepte spre mare...

Adormise? Nu. Era treaz. Îşi vedea vecinul. Şi chiar dacă adormise ştia că se deşteptase. Ştia, fiindcă se auzea el singur pronunţînd vorbele: "Sînt treaz". O carte groasă cu filele netăiate:

MEDELENI

OLGUŢA

Roman

Începu să cetească atît de încordat, încît nici nu mai lua în seamă literile. Vedea tot, clar, viu, ca o privelişte reală, cu relief şi perspectivă. Literile ― intermediare într-o carte ― dispăruseră... Şi totuşi, cetea fiindcă ţinea o carte în mîni. Întorcea filele, uneori precipitat, smulgînd aproape continuarea cuprinsă în pagina

următoare, alteori zăbovind îndelung, uitînd să continuie.

Apăreau în scenă numai două personaje. Decorurile erau mereu variate; personajele, aceleaşi: Olguţa şi Mircea.

Nu se "întîmpla" nimic. Mergeau călări, mergeau pe jos, şedeau pe bancă la marginea unui lac, lîngă o biserică, pe iarbă.

Nu se întîmpla nimic, dar mari bătăi de inimă însufleţeau plopii, iarba, pămîntul, apele... O impresie aeriană de versuri şi de muzică. Uneori îţi venea să

plîngi, alteori să zîmbeşti, dar nu se întîmpla nimic. Totuşi, era o noutate deplină în aceste decoruri normale prin aspectul lor. O mînă nevăzută scosese un sîmbure amar din miezul pămîntului, înlocuindu-l cu unul dulce. Pierise o greutate din toate cele, o apăsare încetase; era în toate cele răsărite din pămînt ca o pornire de primăvară, o mişcare de dans voios, un avînt zîmbitor...

Roman sau poveste?... Nu. Roman. Apăreau mereu feţele cunoscute ale realităţii. Nu se vedeau balauri, nici feţi-frumoşi. Era ca-n toate zilele, dar pămîntul era fericit.

Cetea mereu, mereu, şi nu se-ntîmpla nimic. Oare nu cetea şi recetea aceeaşi foaie?...

Cartea era pe genunchi: îi vedea titlul, titlurile, cu litere negre pe foaia galbenă.

Dar filele erau netăiate. Visase?... Nu. Cartea era pe genunchi. Se făcuse ziuă. Se apropiau... Vru să taie foaia din urmă, să vadă sfîrşitul... Ciudat! Nu putea să taie, nici să mişte mîna. Se încorda: nu putea. Simţea curiozitatea ca o formidabilă

apăsare lăuntrică în trup şi-n faţă. Ar fi vrut să vadă numai ultimul rînd, cuvîntul sub care se pune: fine.

Nu putea...

Deschise ochii. Adormise pe mînă: îi amorţise. Adormise cetind?... Nu. Era în tren.

"Am avut un coşmar!"

Îşi frecă ochii. Se întinse. Îl durea gîtul. Îi bătea inima iute, pe hotarul somnului. Cercă să-şi aducă aminte. Avea impresia c-a pierdut ceva la care ţinea mult... Nu. Nu luase nici o carte. Ieşi în coridor ameţit. Se rezemă de fereastra deschisă. Impresia stăruitoare că a pierdut ceva îl urmărea. Pierduse ceva înlăuntru, în suflet. Înflorise ceva şi se scuturase fără ştirea lui. Răsunase un acord în el, un lung acord de coarde, şi nu-l auzise. Şi totuşi, era ceva în sufletul lui mai minunat decît o bucurie. Urma unei bucurii necunoscute, pe care-o căuta cu braţele întinse pe hotarul somnului. Un joc de-a baba-oarba, copilăresc de tot. Cu ochii legaţi, cuprinzi în braţe copaci, crezînd c-ai prins-o, şi-i auzi rîsul aiurea; fugi iarăşi într-acolo, urmărind zvonul rîsului neastîmpărat; te-ncurcă, fiindcă uneori rîde cu buzele închise, te-ntorci, prinzi alt copac, şi o auzi rîzînd în altă parte; şi deodată îţi cade singură în braţe, cu rîsul dinţilor albi, care te orbeşte, scoţîndu-te din plinul întuneric de pînă atunci.

"Olguţa!"

Pleca la Medeleni!

"Ce distrat îs!"

Rîdea cu hohote de exclamaţia lui. Să uiţi că eşti îndrăgostit şi să-ţi închipui că

bucuria cu care te deştepţi în braţe e ritmul unui vers pe care-l murmurai când ai adormit!

Olguţa!

Îi venea să strige tare: Olguţa! Să arunce numele ei ca pe o minge, să-l prindă şi iar să-l arunce; să alerge cu el nebuneşte, mînîndu-l, să-l prindă-n mîni şi să-l sărute, să-l rostogolească prin fîn şi prin flori...

Olguţa...

Zvîcnea în el numele ei, ca un nod de vînturi tinere. Frăgezime de picioare copilăreşti dănţuind prin iarbă în zori de zi.

Şi fiecare gînd venea alergînd în bătăile inimii, cu obraji aprinşi, zvîrlindu-i în faţă braţe mari de flori...

Pleca la Medeleni...

Arc de triumf deasupra lui şi-n el. Pleca la Medeleni...

Într-o gară se dădu jos, plimbîndu-se cu paşi mari de-a lungul vagoanelor. Era mai grăbit decît trenul şi decît timpul.