E cel mai bun «cordial»: «Cordial-Monica», recomandat de mine.
Acuma să trecem la afacerile mele. Mîne dimineaţă, adică nu, mîne după
amiază trimite-l pe Neculai cu alăturatul bilet, să-l caute pe doctorul Prahu printoate cîrciumele, începînd cu «Respect general». Să-i dea biletul întovărăşit de osticlă de vin «fain» din pivniţa noastră. Doctorul Prahu, cu a sa tremurătoaremînă, va plăsmui un certificat medical ― trimite-i şi o coală ― în care va constata că eleva Deleanu Olga suferă de o boală oarecare ― durata, aproximativ trei-patru zile. Acest certificat îl vei prezenta directoarei, fără să te roşeşti: nota
bene. Pe Neculai îl vei răsplăti cum trebuie, tu care ai «un caracter nobil».
Nu uita: mîne la 4 să fii gata pentru cavalcadă. Explică-i colonelului lipsamea, atribuind-o unei cauze... cavalereşti: nu? Spune-i că, sufleteşte, călăresc ladreapta lui.
De n-aş uita să iau infanta! Partea cea mai nostimă e că plec la Bucureşti înacutrament de tenis, fără nimic altceva.
Alea jacta est!
Al tău satrap devotat,
Olguţa.
P. S. Sper că ogarii nu vor rămîne orfani în lipsa mea? Adu-ţi aminte că-s de laMetaforel,
Olguţa."
"Iubite doctore,
Îţi trimit o sticlă de vin roşu din acela pe care l-ai diagnosticat «meritoriu».
Do ut des38 , cum spun distinşii secretari ai tatei, insistînd mai ales asupra lui Do.
Iată ce te rog: aşterne pe alăturata coală de hîrtie o maladie care mă va reţineîn casă vreo cîteva zile ― ceva inofensiv, dar impunător, o variantă cu numepedant şi rădăcini pulmonare a gutunarului, de pildă.
Îţi mulţumeşte pentru amicalul certificat a matale devotată,Volga.
P. S. Să nu scrii cumva în certificat Volga! Mă numesc Olga Deleanu ― celpuţin aşa pretinde catalogul ― şi directoarea noastră nu pricepe decît alumelepremiate de Academia Română."
― Cine-i?
― Eu, Monica. Îmi dai voie?
― Cum nu. Intră, Puiule.
Puiu intră cu buzele roşii de îngheţata de zmeură, în papuci, cu pelerina peste cămeşa de noapte ― bălăbănindu-şi mînile şi capul în cadenţă jalnică.
― Ce-i, Puiule? Te doare un dinte?
Puiu oftă amar.
― Cît are să steie la Bucureşti?
Monica zîmbi.
― Ştiu eu! Cîteva zile.
Puiu dădu din cap obidit şi se întoarse spre uşă. Cu mîna pe clampă se opri.
Plecă fruntea. Pelerina tresărea ca şi cum ar fi adăpostit vînt.
― Lasă, Puiule, lasă că vine înapoi! îl consolă Monica, luîndu-l lîngă ea, aşezîndu-i capul pe braţele ei.
― Nici nu mi-a spus buna sara! Ce i-am făcut eu? izbucni Puiu în lacrimi şi suspine.
Monica îi dezmierdă obrajii uzi, privindu-l cu duioşie şi melancolie... Dănuţ
era departe, Dănuţ era mare... Unde era Dănuţ cel cu bucle de fetiţă? Dănuţ cel care-o trăgea de cozi prin livadă?
38 Dă ca să-ţi dau (lat.)
Cu ce icoană copilărească începea dragostea ei: un copil cu bucle mînînd prin livadă o fetiţă cu cozi lungi: "Hii, căluţ!"
Hii, căluţ! Şi iată, erau mari! Şi-l iubea pe Dănuţ cu aceeaşi inimă, an cu an, alta.
Uneori îşi simţea inima grea ca o lacrimă. Ar fi vrut să aibă pe braţele ei capul lui Dănuţ. Cu slabele ei mîni să-l ocrotească de tristeţă şi primejdii. Cînd se gîndea la el, sufletul se îndoia ca o salcie deasupra unei ape.
Îl iubea pe Dănuţ. De cînd? Trupul ei crescuse şi se înălţase cu iubirea ei.
Era tristă. Iubirea ei era o amforă uitată pe margina unei fîntîni...
― Dă-mi o batistă, Monica.
Îşi şterse ochii şi nasul mai ales, cu furie.
