Zărise aşa ceva pe o carte poştală ilustrată, într-un debit de tutun. Revăzu cartea poştală intens colorată. Atunci cînd o văzuse o privise distrat, în timp ce-şi strîngea mărcile cumpărate. Avea un zîmbet... "provocator": aşa se spunea. Ce comicărie!

Te scoli din pat somnoros, te-ntînzi, caşti şi zîmbeşti provocator! Fals! Era stupidă

cartea poştală! Ciudat!

Cît de bine-i reţinuse toate detaliile! Vedea panglicuţele roşii ca focul, care înzorzonau margina mînicuţelor scurte şi broderiile ― tot cu panglicuţe, dar albastre ― de pe pieptul cu sîni "provocatori", aşa se spunea... Privirea i se coborî brusc în josul cărţii poştale din amintire: Tendre réveil. Acesta era titlul compoziţiei stupide, vulgare. Cine poate da bani pe astfel de orori?

Nu putea să-şi desprindă ochii de pe cartea poştală.

I se păru deodată că femeia de pe cartea poştală, cu o clipă în urmă, făcea alt gest: acuma era cu braţele înnodate după gît, înainte parcă le întindea în lături!

Uitase el? Nu. Înainte căsca, întinzînd braţele. Imposibil! Totuşi, o văzuse perfect, îşi întipărise gestul. Acum i se vedeau subţioarele şi-şi răsturnase capul mai tare pe spate, cu sînii... şi mai provocatori: dac-aşa se spunea!

Se mişca! Un genunchi gol îl încălecă pe celălalt, şi pulpa de deasupra se rotunji prelung. Ochii i se dilatară lucioşi, nările se lărgiră senzuale, braţele dornice chemară...

Îşi aduse aminte: vedea o scenă dintr-un film de cinematograf, cu Pina Menichelli, o italiancă extrem de cabotină.

― E-e-e damă i-i-isterică! jinduise Tonel, pentru care "isterică" era superlativul "damei".

Altă pacoste! Pînă acum migrenele se anunţau prin obsesii de melodii vulgare;

acuma, prin obsesii de cărţi poştale şi de filme...

Întredeschise iarăşi genele, ca să scape de el.

Tot se pudra! Era în stare să se pudreze pînă la Iaşi! C-un puf plat îşi tampona gîtul înălţat, ca să fie pielea întinsă. Privirile lui Mircea alunecară de pe fruntea scundă pe nasul mic cu nări mari, pe buzele bombate ― şi căzură brusc pe sînii...

provocatori; văzuţi de profil, păreau că izbucnesc prin bluza roşie ca un galop prin flăcări, însuliţînd.

Închise ochii, hotărît să doarmă. Se făceau pregătiri de migrenă în capul lui; tîmplele şi ceafa se înnourau tîrîş.

O ipocrizie inconştientă îl făcuse să nu-şi schimbe poziţia în care se deşteptase şi care-l integra în noapte şi în canapea, făcîndu-l parcă nevăzut duşmanilor. Un picior îi amorţise. Muşchii gîtului îi înţepeniseră, Era pietrificat.

Simţi deodată o atingere moale şi scurtă pe vîrful nasului. Tresări. Un val de căldură-i bătu faţa, vestind apropierea goală a unui braţ de femeie. Apoi răsună un hohot de rîs înfundat. Simţi mai tare mirosul pudrei şi gustul ei: de pe nas i se scutura pe buze.

Femeia roşie îl bătuse cu puful de pudră pe vîrful nasului, lăsîndu-i desigur o lunulă făinoasă.

"Obraznică!"

Îşi bătea joc de el!... Printre gene o văzu: parcă aştepta, cu faţa întoarsă spre el.

Părea gata să izbucnească în rîs, încă o dată, dar aştepta ceva. Ţinea puful de pudră

în mînă, ca un bulgăr de omăt, stînd la pîndă, gata să-l arunce... Avea obraji plini şi rumeniţi de sănătate, sprîncene brune ca vanilia, păr negru ca tuşul chinezesc şi era cărnoasă cu dîrzenie, din cap pînă-n picioare. Femeie din acelea cu care vorbeşti tare şi rîzi gros; cu care-ţi vine să te hîrjoneşti ţărăneşte, şuguind la fel; femeie din acelea cu care dragostea-i o trîntă dreaptă, din care ea iese totdeauna rîzînd ca un copil gîdilit ― şi totuşi, gata să te buşească din nou ― după care rămîi totdeauna istovit ca după un înot în răspărul apei.

O văzu ridicînd din nou mîna cu puful de pudră. Închise ochii, aşteptînd benignul proiectil... Întredeschise ochii, mirîndu-se că-i îndemn. Femeia roşie ridică din umeri şi aprinse un chibrit. Mircea închise ochii. Simţea că-l măsoară. Se roşi.

În definitiv, ea era păcălită. Jocul începu să-l preocupe. O spiona fără sfială. Ea îl atacase!

E aşa de interesant să priveşti gesturile cuiva care se crede singur! Mai ales al unei femei!

Femeia roşie fuma. Pînă atunci, Mircea nu văzuse nici o femeie fumînd...

Adică poate văzuse, dar nu observase. Trăgea cu poftă, din plin, buzele aveau o sorbitură scurtă; fumul părea ceva hrănitor intrînd în pieptul robust; apoi da fumul pe gură şi pe nări, privindu-l ― cum se distrează copiii, urmărind în primele zile friguroase ale anului, aburul suflării lor.

La urma urmei, nu era nimic înfricoşător într-o femeie! Un copil mare, cu păr lung, sîni... ― îi privi ― provocatori... Închise ochii şi regăsi aceleaşi pregătiri de migrenă, fără ca migrena să fi venit. Un fel de fulgere în sînge.

Cum îl obseda expresia aceasta oribilă ― sîni provocatori ― reţinută de la Tonel!

Auzi un tact bătut cu vîrful piciorului, apoi un sîsîit ritmic de buze ― şuier înnăbuşit ― apoi o melodie abia fredonată, însăilată oarecum, ca atunci cînd te preocupă amintirea pe care-o deşteaptă melodia, mai mult decît melodia, apoi un refren:

"Gueule-de-Loup, Gueule-de-Loup,

Gueule-de-Loup c'est mon petit homme,

Gueule-de-Lowp, Gueule-de-Loup...51

Un hohot de rîs însoţit de bătaia genunchilor cu ambele palme curmă refrenul.

Întredeschise ochii. Rîdea singură, cu o amintire hazlie, avînd aerul că revede un cunoscut aşezat în faţa ei. Se uită la ceasul-brăţară, îndreptîndu-l spre faţa lunii.

Pufăi a urît. Aruncă o privire spre Mircea, care închise ochii, dogorit ca de un cuptor deschis.

O revăzu în genunchi pe canapea, cu coatele pe marginea ferestrei, privind afară.

Mircea avu în sfîrşit curajul să deschidă ochii de-a binelea.

Deşi în ciorapi de mătasă neagră, pulpele femeii roşii erau voinice, pline, ca ale ţărancelor de la munte cînd trec rîul cu gleznele prin apă şi poalele în brîu, cîntînd.

― Ce insomnie! oftă Mircea, închizînd ochii.

Timpul trecea repede în sîngele lui Mircea şi lent în mintea lui. Deschise ochii.

Femeia roşie ţinea capul pe marginea ferestrei, ca pe un eşafod. Avea o ceafă

albă, grasă. O şuviţă de păr negru îi sporea albeaţa, cum un crai-nou măreşte negrul nopţii.

Trebuie să fi fost grea în braţe! Grea, plină, dură!

Crezu c-a vrut să se ridice, sau vru. Piciorul amorţit, sau panica voinţei, îl împiedică.

Ce nebunie! S-o simtă în braţele lui... Ce nebunie!

Impulsiuni absurde! Aşa, uneori, apuci cu buzele o frunză, sau lingi o cheie, ori un zid de var, sau îţi vine să dai o sfîrlă pălăriei vecinului din tramvai; sau, cînd

"eşti la tablă", cu degetele enervate de cridă, să faci un benghi pe nasul sever al profesorului de matematici, care-ţi explică teoreme cu duhoare de tutun ieftin, explorîndu-şi urechile cu scobitoarea păstrată de la prînz.

S-o strîngă în braţe!... Impulsiune absurdă, dar mult mai energică, mai voluntară decît celelalte. N-o putea stăpîni nici c-un zîmbet, nici c-o ridicare de umeri. Ca vara, în toiul arşiţei, după o plimbare lungă, cînd ai în faţa buzelor uscate un pahar brumat şi nu-ţi vine să-l bei fiindcă apa e nefiartă şi bîntuie tifosul; pofta e şi mai mare, şi buzele şi mai insuportabil uscate, şi apa mai dorită. Dacă n-o bei, măcar cuprinzi cu mîna răceala paharului sau fugi după apă fiartă.