Atunci de ce nu-l lăsase în pace: pudra, părul...

Ce făcea?... Femeia roşie îşi rezemase un picior pe marginea canapelei. Un picior descoperit în întregime, ceva mai jos de coapsă, acolo unde ciorapul e prins în jartierele centurii, acolo unde negrul final al ciorapului dilatat se învecinează cu albul pieliţei atît de goale.

Îşi desprinse jartierele, răsfrîngînd ciorapul. Scoase din el un pacheţel plat.

Numără, aruncînd o privire sperioasă spre uşă. Dar nimeni nu-i văzu banii. Mircea privea piciorul.

Noaptea se subţia, înălbăstrindu-se delicat.

Luna apusese lin, ca alunecarea unei eşarfe albe.

Prin întuneric, mîna lui Mircea dibui în buzunarul de la piept: găsi hîrtia de douăzeci, nouă-nouţă, dată de conu Mihăiţă.

Căută să-şi amintească destăinuirile şi comentariile lui Tonel despre "preţuri".

Îi tremurau prea tare gîndurile ca să poată prinde astfel de amănunte.

Douăzeci de lei! E de-ajuns? Leafa Măndiţei pe-o lună... Nu. Nu se poate...

Femei uşoare, şampanie, automobil, lux...

Găsi şi cele două hîrtii de cîte-o sută, date de cucoana Catinca.

Auzi un căscat ― de urît ― dar crezu că-i de somn. Trebuia să se grăbească.

Dacă femeia roşie adormea? S-o scoale din somn n-ar fi îndrăznit!

Desfăcu hîrtiile, reţinu una, o mototoli în mînă, închise degetele asupra ei şi începu să întindă braţul... Se opri. Uitase! Trebuia mai întîi să-şi dezmorţească

piciorul. Îl mişcă. Îl întinse. Cu un "zum" metalic, furnicăturile se dezlănţuiră.

Apoi crampele. Schimbă, cu efort, poziţia trupului. Cu şoldul simţi atingerea şodului vecin ― ca o alipire de continente" ― şi încremeni.

"Acuma încep"...

Adormise?

Şold lîngă şold şi vibraţia trenului. Umărul lui atinse umărul vecin. Îşi alipi piciorul de cel de-alături, nesimţit de încet . O bucurie fosforescendă ardea de-a lungul conturului jumătăţii de trup, lipită de trupul femeiesc.

Încremeni iarăşi. Închise ochii. Trepidaţia trenului dădea o necontenită

atingere celor două trupuri lipite. Mîna cu "preţul" îşi înfipse unghiile în palmă. Nu îndrăznea.

Noaptea se lumina, albastră ca umbra fumului pe zăpadă.

Capul de alături i se lăsă deodată pe umăr, cutremurîndu-l. Acelaşi parfum de păr îi bătea obrajii; firişoare de păr îi tremurau pe faţă.

Respiră adînc.

"Acuma: una, două"...

Prelungi numărătoarea, ca la întrecerea de fugă, cînd vrei să amăgeşti pe concurenţi.

Vicleană, mîna porni: tresălta, ca zdruncinată de tren, şi căzu în poala rochiei, mai sus de genunchi.

Aşteptă.

Albe zorele înfloriră zarea, înălţînd un alb parfum.

Îşi simţi deodată mîna încleştată, ca o mînă de hoţ prinsă-n buzunar.

Capul de pe umăr se ridică brusc.

― Aa!

Strînsoarea mînii se făcu blîndă, ca pentru un blond şi moale puişor de găină.

― Te-ai sculat? Cînd te-ai sculat? Pe mine m-a furat somnul.

Răsuna aşa de familiară, atît de puţin surprinsă vocea femeii roşii, că parcă îl cunoştea de mult şi adormiseră mînă-n mînă.

Mîna lui Mircea lăsă "preţul" în mîna pe care-o văzu ― în lumina zorilor ―

groasă, lată, greoaie, cu degete cîrne, croită pentru lopată şi melesteu.

― Ce-i asta?

Privi suta mototolită şi faţa i se dilată într-un zîmbet carnivor.

Îşi îndreptă privirea spre Mircea, care ţinea ochii în jos. Genele negre atîrnau ca o adorabilă trenă a ruşinei în roşeaţa stridentă a obrajilor.

― Na-ţi-o înapoi. Ia-o, puiule. Eu îs fată bună. Pe degeaba nu iau... I-o vîrî în buzunar, gîdilîndu-l înadins. ...Nu vezi că-i ziuă! îi vorbi ea, aplecîndu-se să-i prindă privirea. Nu se poate... Îi făcu din ochi, şi-n şoaptă, arătînd spre Aron Rosenzweig: ...Ne vede! Prostule, de ce-ai dormit?... Profitai...

O lacrimă porni din ochiul lui Mircea şi, făcînd o curbă umedă, căzu.

― Micule, o guriţă... gratis. Eu îs fată bună!

Aron Rosenzweig văzu violul sărutării pe gură, auzi şi vorbele:

― Întreabă la hotel "Binder" de domnişoara Zozo: camera 13. Cînd vrei, maică

dragă!

Şi, discret, Aron Rosenzweig convorbi tare eu sine:

― Domle, domle, a dracului gutunar! Hap-ţiu!

Fiindcă fereastra era prea departe, Mircea ieşi pe uşă.