― ...de ce plîngi?

Îi sărută vîrful degetului mic, întins din răsputeri. Sări dincolo de peron.

Rămase pironit alături de şine, cu ochii după trenul care ducea fluturarea unei mîni mici, pînă cînd nu mai văzu decît un punct negru... un gol...

Îşi trecu mîna peste frunte.

Nu visase!

Şedea locului, dezorientat, străin, ca un bagaj fără de stăpîn, debarcat din greşală într-o gară necunoscută.

*

Bariera se ridicase, dar Cneazu nu vroia să treacă şinele. Cabra, scutura capul nechezînd, izbucnea în lături, frămînta pămîntul, dănţuia pieziş, ca armăsarul din poveste la podul cu împăratul îmbrăcat în blană de urs, ca să se încerce vrednicia feciorilor săi.

Pînă ce trenul se opri în staţie, Monica-l îngădui, stăpînindu-i numai pornirea de fugă îndărăt.

Monica încăleca bărbăteşte, dreaptă în şea, cu trupul atît de calm şi faţa atît de senină, încît părea că mîna ei nu stăpînea dîrlogii furtunoşi, ci religioasa armonie a pianului cîntînd un Bach, şi că picioarele ei nu călcau scările, ci apăsau pedalele.

Îi bătea inima nu din pricina lui Cneazu ― era mai deprinsă cu zvîcniturile lui decît cu ale inimii ― ci din pricina unei absurde presimţiri. De două săptămîni venea zilnic la gară, aşteptînd o scrisoare sau o telegramă de la Dănuţ, care să

anunţe mult aşteptata sosire. Şi-n fiecare zi, la ferestrele trenului Bucureşti-Iaşi, răsăreau feţe ursuze, somnoroase; şi n-avea nici o veste. De data aceasta, o fetiţă cu păr roşcat îi zîmbise, făcîndu-i semn prietenos cu mîna, iluminînd negreaţă posacă

a trenului.

Semn bun! Cine ştie!

Trenul pornise din staţie. Monica se înălţă în scărî. I se părea că vede o mişcare neobişnuită pe peronul îndeobşte pustiu; nişte cufere mari...

― Hai, Cneazu!

Dănuţ? Nu-i Dănuţ?

― Cneazu, hai!

Şi inima Monicăi, şi Cneazu se temeau să treacă peste barieră. Se frămîntau în loc. În juru-le, coapsele de soare ale grîului ondulau molatec, opulent, pînă-n zare.

― Dănuţ!

Îi văzuse de departe fluturarea părului sonor în soare.

― Cneazu!

Cravaşa se ridică tăios şi lovi scurt crupa îndărătnică.

Un fulger negru peste şine...

...în dosul gării, un armăsar se opri cutremurat în albe dantele, ca şi cum drumul de la barieră pînă acolo ar fi fost prin nouri, zbor.

Şi-n văzduhul de vară era ca o imensă vibraţie de aripi străvezii, în timp ce călăreţul cu păr de aur, descălecînd sprinten, punea vîrful piciorului pe pămîntul de toate zilele.

― Dănuţ!

Alerga spre el cu braţele întinse copilăreşte, ca după fluturi prin soare.

― Dănuţ, bine-ai venit, Dănuţ!

Îi apucă mînile. I le strînse, zîmbindu-i mereu. În jurul ei, Mircea şi Gheorghiţă, şi şeful gării ― omni rotundul domn Şteflea ― aveau acelaşi zîmbet luminat de dinafară, pe care întîiul soare de primăvară îl împarte tuturor obrajilor.

Dar Monica nu-i vedea. Ea-i zîmbea lui Dănuţ. Şi pe faţa lui Dănuţ se dezmorţea un zîmbet uitat şi prăfuit pînă atunci: o destindere a obrajilor, o limpezire a frunţii, o îmbunare a ochilor.

Se priviră ochi în ochi: genele Monicăi se plecară pe ochii scînteietori, Dănuţ îi cuprinse mînile.

― Monica, ce bine-i c-am venit!

"Cum minte!" gîndi Mircea, bucurîndu-se şi el de prezenţa Monicăi.

Monica se roşise.

― Dănuţ...

Îl privi din nou. Vorbele se topiră în acelaşi zîmbet al ochilor şi-al gurei.

― Monica, îţi prezint pe Mircea; sora mea, Monica.

Îi ţinea mînile captive în mînile lui. Monica zîmbi lui Mircea, înclinînd capul, fără să-i întindă mînile.

Mircea-i răspunse zîmbind fără să vrea.

― Dănuţ, te-aştept... te-aşteptam... v-aşteptam...

Se opri, plină de confuzie, ridicînd umerii şi plecînd genele.

Dar toţi rîdeau cu bunătate în jurul ei, ca lîngă un foc care luminează obrajii şi încălzeşte mînile. O priveau numai şi, deşi schimbau puţine cuvinte, aveau impresia unei conversaţii însufleţite. Braţele Monicăi, întinse spre Dănuţ, aveau armonioasa mişcare a acelor braţe de sfînt şi de legendă, spre care cerbii, urşii, lupii, căprioarele şi toate sălbătăciunile pădurilor se îndreptau ca spre izvor, iar păsările cerului ca înspre primăvară.

Abia o cunoscuse, şi Mircea ― atît de greoi la legarea prieteniei ― simţea pentru ea elanul marilor devotamente, care în vechime făcea pe cavalerii dezbinaţi să încrucişeze spadele deasupra unui cap blond de regină pribeagă, în semn de ocrotire şi veşnic legămînt.

I-ar fi destăinuit ― fără să roşească ― iubirea lui pentru Olguţa; i-ar fi spus dintr-o dată "Monica", pur şi simplu, fără să fie jenat; i-ar fi vorbit firesc, fără să

se-ncurce... şi chiar i-ar fi mîngîiat părul, zîmbindu-i cu blîndeţă, cum mîngîi capul unui copil adormit.

Porniră spre ieşire, cu Monica între ei.

― Duduie Monică, da unde-s trăsurile? se minună Gheorghiţă, nevăzînd nici una.

― Dănuţ, noi nu ştiam că veniţi... Eu am venit la gară... aşa... Olguţa crede că-s la pădure, adăugă ea în şoaptă, c-un zîmbet care nu izbuti să fie maliţios.

― De ce n-ai telegrafiat, Dănuţ?