― Cum? Ş-aici are odaie?
― Ei, duduie, acuma dă mai rar pe la noi, zîmbi cu înţeles Măndiţa, care ştia de la Gheorghiţă multe. Mata eşti sora lui conaşu Dan! Parcă eu nu văd, că şi eu am un frate la Holboca: bădiţa Toader, oftă adînc Măndiţa. Pe aici, duduie, acuma la dreapta.
În ochii şi-n sufletul lui Mircea, Olguţa răsări brusc, alta decît aceea pe care şi-o închipuise, înfricoşător alta, cu ochii ei mari, care-i puneau o umbră pe inimă.
― Intră mata, duduie, o îndemnă Măndiţa din urmă.
Olguţa intra, naltă purtătoare a unui zîmbet.
― M-mă recomand Mircea...
Se opri dezolat. Fruntea-i năduşise.
― ...Balmuş.
― Ştiu.
Se plecă moale, şovăi între mînile întinse ale Olguţei. O luă pe cea stîngă, o
sărută cu buzele strînse şi murmură:
― Merci.
Olguţa bufni.
― N-ai pentru ce!
― Pardon, domnişoară!
― Domnule Mircea, îmi săruţi mîna, îmi spui domnişoară! Mai lipseşte buchetul de flori şi discursul!... Se poate, prietine Mircea!
― Duduie Olguţa...
― Nu. Olguţa. Toţi prietenii îmi spun Olguţa.
Numai el nu putea să-i spuie!
― Mircea, toarnă-mi te rog apă să mă spăl pe mîni. Măndiţo din Holboca, tu adă-mi de pe masa din grădină un pacheţel. Singurul meu bagaj! adăugă Olguţa, clăbucindu-şi mînile cu săpun.
― Cucu, cucu, cucu, cucu...
Cu glas de contraltă, cucul orelor de nouă ori cîntă cucu.
Vîntul legăna ritmic perdelele şi, ritmic, valuri de soare cădeau ca scînteieri de grîu în cadenţa coasei.
― Mircea, deznoadă-mi basmaua.
― Am adus, duduie, da nu pofteşti mata la cafea?
― Măndiţo, deznoadă-mi basmaua.
Măndiţa înlocui cu degete groase ― femeieşti totuşi ― timiditatea, stîngăcia şi spaima degetelor lui Mircea.
― Mai este apă?
Măndiţa se repezi la cană. Dar cana era strînsă convulsiv de mîna lui Mircea.
Începu să-i toarne apă în pumni. Era atîta veselie şi tinereţă în felul Olguţei de-a se spăla, că obrajii ei păreau că rîd ascunşi în palme, şi odaia toată rîdea în jurul ei.
― Prosop... Uf! M-am răcorit!
Din prosop, obrajii răsăriră proaspeţi ca din ger. Cucoana Catinca se aplecă pe marginea ferestrei.
― Poftim! Bine, oameni buni, se adresă ea lui Mircea şi Măndiţei, nu v-aţi priceput să scoateţi un prosop curat?
― I-a lui conaşu Dan, coniţă, se îndreptăţi Măndiţa.
― Hai la cafea. Poftim! De ce nu ţi-a dat frate-tău buclele?
― Fiindcă le are de la mama. În limbaj juridic, mama are nuda proprietate a buclelor, Benjaminul are numai uzufructul.
― Las-o pe mama! Hai la cafea... Hai c-o torn! răsună imperios glasul cucoanei Catinca.
― Mircea... Se apropie de el, privindu-l drept în ochi... ţi-am adus Au jardin de l'Infante... Cine-i Adina, Mircea?
Îi vorbea în şoaptă, confidenţial, alături de el. Erau deopotrivă de înalţi, dar Olguţa îl domina cu portul capului.
― Doamna Stephano?
