― Da ţi-s dragi, măi Cotic?
― Îhî! Li iubec.
Această scenă, zilnic repetată, strînsese inima Monicăi şi acţionase voinţa
Olguţei, care îl transformase pe Cotic din amiral al flotei în culegător de mingi, mărindu-i diurna. Şi în această nouă funcţiune, fostul amiral excela. Ochii lui aveau darul de-a osebi culoarea albă, cu nuanţele ei ― comună mingilor şi gîştelor
― de verdele frunzişului şi-al ierburilor cît şi de tenul pământului. De altfel, Olguţa îl persuadase că mingile nu-s decît ouă de gîscă. Şi cu cît va aduna mai multe, flota va spori.
― Ei, Cotic, ci faci? îl întrebau la bucătărie.
― Ia, stîng ouă di gîci.
După ce-şi isprăvea treaba, se ducea la gîşte şi asista, cu ochi de mamă, la pregătirile lor de somn. Maică-sa Anica n-avea vreme să vadă de el, fiindcă din an în an florile erau darnice cu ea ― darnică şi ea cu ele.
*
― Olguţa, Olguţa, m-auzi? îşi vesti Puiu apropierea de sacrele rogojini, rezemîndu-şi bicicleta de trunchiul unui copac.
― Cuţulachi, Cuţulachi, te aud! ţipă Olguţa pe acelaşi ton, tăind net entuziasmul vocal al lui Puiu.
Urmă o tăcere bosumflată, prin care răsună duşul şi murmurul livezii.
― Cuţulachi, vorbeşte mai tare, curmă Olguţa tăcerea prelungită.
Puiu, care venise plin de exuberanţă să aducă Olguţei o veste agreabilă, simţi nevoia ofensatoare de-a fi lapidar, şi fu:
― Tante Alice cîntă.
În loc de: "Nu ştii, Olguţa, ce veste bună îţi aduc? Tante Alice cîntă etc.."
― Bine face, răspunse Olguţa cu o egală lapidaritate.
― Pot să mă duc?
― Îhî!
Puiu culese o pară de jos şi o zvîrli într-o vrabie, provocînd un zbor.
― Olguţa...
― Ei?
― ...Nimic.
― Mersi.
Puiu luă o piatră şi o zvîrli într-altă vrabie: nici un asasinat nu turbură acalmia livezii. Ar fi vrut să-i spuie Olguţei o impertinenţă şi nu găsea nimic alt decît pere şi pietre.
― Cuţulachi, ce cîntă mama?
― Nu ştiu.
― Du-te şi află.
După un răstimp, biciclistul sosi cu răspunsul.
― Nu ştiu.
― Cotic al doilea, fredonează.
― Nu pot, mormăi Puiu, crîncen.
― Atunci n-am să te mai primesc cînd fac muzică.
― Îmi pare foarte taine, chiar foarte taine!
― Puiu!
Cum ar fi spus: "Tout beau!"53
― Poftim, Olguţa !
― Te-ai calmat?
― ...Da, Olguţa.
― Bine. Fredonează ce cîntă mama.
Puiu înghiţi de cîteva ori şi, cu o voce plină de lacrimi, ca sîrmele telefonice de rîndunele, îngăimă cîteva măsuri.
― Bine, Puiu. Acuma du-te şi culege caise.
Puiu plecă, maltratînd iarba şi brutalizînd crengile. Glasul Olguţei avea asupra lui efectul pe care-l aveau mînile lui asupra ghidonului bicicletei.
― Ce cîntă? se informă Rodica.
― Debussy.
― Ce-i asta?
― Ceva, Buftachi! Nu-i de mîncare!
― Ştiu, da-i bun?
― Sigur. Trufanda: nu pentru tine!... Descifrează toată dimineaţa, din păcate!
― Atunci mai faci un duş? o întrebă Rodica, fără să fi auzit finalul, din pricina duşului cu zvon de sărutare pe ureche.
