Puiu intră.

Sevastiţa întoarse capul.

― Mata eşti, conaşule?

― Eu.

Se aşeză pe marginea patului.

Sevastiţa îşi văzu de treabă.

Din faţă, îi vedea mişcarea sînilor plini, cutremuraţi de gestul sacadat al mîinilor; din spate, pulpele pietroase subt pieliţa albă eu vine albăstrii.

Se sculă, făcu doi paşi, ocoli o mobilă, se duse la geam, mişcă storul...

― Nu-s muşte, constată Puiu admirativ şi congestionat.

― Nu-s, cî li-alung!

Se plimbă prin odaie.

― Nu eşti la gioaca duducilor?

― Nu.

― Aici-i răcoari.

― Da.

Se îndreptă spre uşă, o închise discret, răsuci cheia, onctuos. Sevastiţa ridică

puţin capul.

― Da ci faci?

― Am închis-o.

― Da la ci?

― Aşa!

― Dacă vini coniţa şî ni găsăşti?

― Ei!

― Apui, ei!

Se aşeză din nou pe marginea patului. Sevastiţa freca mai departe, clătinînd din cap.

― Sevastiţo!

― Sevastiţo...

― Zi, cî ti-aud!

― ...

― Valeu! cî tari mă mai dor şălili! oftă din senin Sevastiţa, îndoindu-se pe spate ca subt kilogramele unei sărutări.

― Te dor şalele?

Sevastiţa oftă, fără să-i răspundă, din nou îndoită asupra podelelor.

Mirosea tare a terebentină. O muscă, una singură, făcu zgomotul infernal al muştelor solitare într-o odaie în care tăcerea e ameninţată de ceva.

Puiu se apropie de Sevastiţa.

― Da ci-ţi vini?

― Ei, şăzi! Nu vezi că am treabî! Amu îţi ardi di gioacî!

Puiu se îndepărtă.

Sevastiţa freca subt pat. I se vedeau numai picioarele în întregime goale, cu pulpele prea alb reliefate pe roşeaţa lucie a podelelor.

Puiu privi spre uşă, spre fereastră, spre patul gol...

Sevastiţa ieşi de subt pat cu faţa căpşunie, cu tulpanul strîmb. Îşi şterse năduşeala, trecîndu-şi cotul peste faţă.

― Sevastiţo...

― Iaca aud!

― Na-ţi o caisă.

Sevastiţa îl măsură lung, se codi, şi luă cu fereală fructul oferit.

Puiu se îndreptă spre uşă, învîrti cheia o dată, de două ori...

― Da la ci-ai mai închis-o?

― Nu-i treaba ta!

Şi-i trînti uşa-n nas.

*

Alt strung rotunjise trupul Rodicăi, altul netezise trupul Olguţei.