O ţigancă se oprise la poartă cu panerul înnoptat de livănţică albastră. Avea două glasuri distincte pentru marfa ei. Striga: "livănţică-livănţică-livănţică", într-un crescendo strident de soprană, care exploada în cer deşteptînd îngerii somnoroşi; şi: "dă haine, dă molii", cu un bariton de baragladină, care poruncea crunt, dîrz, răstit, opintit.
― Mişcă d-acolo! o alungă Nae cu un deget de Cezar.
― Aoleo, frumosule, mînca-te-aş! Fă-mi o saftea.
Subt privirea şi buza indignată a lui Nae, Olguţa cumpără întreg cuprinsul panerului.
― Dă să trag şi eu un fum... că nu ţi-o spurc! jindui ţiganca ţigara domnului Deleanu... Aoleo, că bună-i! Să-ţi trăiască frumuşica!
― Ce mai stai? Mişcă! explodă Nae.
― Cea te zborşaşti, mă, pocitule! Iote, mă! Nu vezi că vorbesc cu boiarii!
― Pleacă, madam. Fără vorbă!
― Livănţică-livănţică-livănţică... Dă haine dă molii, păntru pocitanii, păntru chelboşi!
― Papa, îi vorbi Olguţa de pe scara taximetrului trepidant ― nu uita complotul: numai tu ai fost la cucoana Catinca pe care eu, natural, n-o cunosc.
Invitaţia pe diseară e transmisă prin tine. Te rog, papa, să nu gafezi!...
― Duduie Olguţă, o luă Gheorghiţă confidenţial, nu intrăm pe din faţă: avem noi intrarea noastră.
Rămînînd singur, Nae se tolăni din nou în fotoliul din grădină şi, cu devoţiunea musulmanilor, care nu intră în moschee decît după ce şi-au înlocuit încălţările de stradă cu papucii rituali, scuipă printre dinţi, îşi supse de două ori, cu sunet, măseaua, şi întovărăşi iarăşi suferinţele aristocratice ale Contesei fără nume.
Buf, buf... O pernă-n spate, alta-n ceafă.
Prin obloanele deschise, soarele, iezit pînă atunci, năvălise plin.
― Îii!... Îii?
Dănuţ tresăltă, clipi, îşi scutură capul somnoros gata să se culce din nou pe cealaltă coastă, şi înainte ca ochii să fi văzut şi mintea să fi ghicit, mormăi refrenul copilăriei:
― Dă-mi pace, Olguţa!
O altă pernă izbucni, cu rîsete, bufnind gras în părete. Olguţa se aprovizionase cu pernele musafirilor, grămădite pe un dulap în antreţelul odăii de baie.
Trezit de-a binelea în plină bombardare, Dănuţ simţi în inimă elasticitatea unei
bucurii. Sări pe covor, în pijama, cu picioarele goale.
― Olguţa?
― Nuuu!
― Ei!... Tu, Olguţa!
Ultima pernă zbură. Dănuţ se feri şi, fiindcă n-avea pernă-n mînă, zbură el spre Olguţa. Ondulînd ca o apă, Olguţa-i trecu pe subt braţe, în ietac. Dănuţ se răsuci îndărăt. O pernă se turti în fruntea lui.
Bătaia cu perne începu vioaie ca o bătaie cu zăpadă la ieşirea din clasă. Două
perne explodară pe geam, una în capul lui Ioşca, alta în braţele lui Nae care privi mai întăi cerul, apoi perna, ca pe un copil din flori depus la el în braţe.
Ochii lui Gheorghiţă participau activ, în locul mînilor, la bătălia ale cărei urmări dezordonate el avea să le sufere. Odaia somnului înviase, ca şi obrajii lui Dănuţ, ca şi inima lui. Parcă-i intrase copilăria pe geamurile deschise, cu soarele.
Gîfîiau. Basmaua Olguţei se strîmbase. Părul lui Dănuţ era vîlvoi. Braţele se mişcau lent ca în filmele de box, încetinite. Cu un "uf" Dănuţ se lăsă pe covor, răstignindu-se orizontal cu faţa în sus. Olguţa-i astupă faţa cu o supremă pernă şi, fără suflare, se trînti lîngă el.
Tavanul era un nor din care ningeau fulgi de gîscă scărmănaţi la Medeleni.
Vîntul legăna ferestrele, acordîndu-le scîrţiitul de scripci, ca pentru o sîrbă după o bătută.
― Olguţa, marş la colţ. Dănuţ, treci în ietac. V-arăt eu acuşi. Numai Monica-i cuminte în casa asta!
Prin glasul Olguţei, tonul şi vorbele doamnei Deleanu străbătuseră prin ani, întregind scena.
― Buftea a început.
― Ba tu!
― Minţi!
― Tu minţi.
― Daa? Să spuie Monica?
― Eu, tante Alice, nu ştiu... n-am văzut nimica...
― Vezi, Buftea!
