Trupul Rodicăi părea hărăzit liniei orizontale, pe care ar fi înfrumuseţat-o cu belşug de rotunjimi, cum înfrumuseţează dealurile curbe, valurile pline, ronda legănare a grînelor şi prelunga plutire aplecată a zborurilor întinsurile plane ale pămîntului.

Trupul Olguţei purta avîntul şi vigoarea ascuţită a verticalei: plop vibrînd spre cer, din lenea priveliştelor toropite.

Trupul Rodicăi chema mînile, ca viile culesul; trupul Olguţei, săgeată, puterea braţelor de arcaş.

Alături de Olguţa, Rodica părea grasă, şi nu era. Nici pulpele, nici şoldurile, nici mijlocul, nici umerii, n-aveau dospirea puhavă a grăsimii femeieşti. Pietros ―

trupul era rotund. În curbe dulci ― sînii erau tari.

Feminitatea, deşi pare, nu e o îngrăşare, ci o împlinire a trupului de fetiţă. O

amforă nu e grasă, e din plin şi robust rotundă.

Fetiţele par slabe fiindcă nu-s încă femei; femeile par grase fiindcă nu mai sînt fetiţe.

Dar o femeie zveltă, altfel e zveltă decît un băiat. Alături de Rodica, Olguţa părea croită băieţeşte, ― şi nu era.

Amăgitoarea repeziciune a formelor ei, dacă n-avea nici o moliciune din pricina muşchilor căliţi amănunţit în sporturi, n-avea, deopotrivă, nici o asperitate, nici un unghi brusc, nici o duritate atletică.

Înalte, cu glezne subţiri, pulpe lungi, genunchi rotunzi şi cărnoşi ca piersicile, picioarele cînd răsăreau în mers, din rochie, erau prea sprintene ca să pară slabe.

Dar de la genunchi în sus, liniile care se înălţau spre coapse, păstrîndu-şi sprinteneala, căpătau o abia simţită îndulcire, un plin, ca aburul nevăzut, care, dimpreună cu lumina soarelui, îndulceşte, toamna priveliştele cele mai aride.

Mici, sînii nu erau de copil. Erau miei. Din acei sîni rari, care-n declinul vîrstei nu se îngreoaie, abătuţi, ca pînzele din care vîntul a căzut, ci dîrji ca prorele sfidează calmul anilor morţi. Sîni care par de copil, la şaptesprezece ani, însemnaţi cu roz de petunii în vîrfuri, dar care rămîn de copil şi la patruzeci de ani, mai dulci, înduioşaţi parcă, veşnici în mînile dragostei ca rozele Iericonului. Sîni cu pueril relief, care, îmbălsămaţi pe pieptul mumiilor egipţiene umilesc, prin milenii, sînii vremelnici ai femeilor din viaţă.

Dar mai preţioase decît toate celelalte erau liniile spinării, din coapse pînă-n umeri. Se înălţau, ca ciocîrliile în soare.

Multe trupuri par zvelte, văzute din faţă, dar din spate, puţine. Cele mai multe păstrează, de-a lungul anilor, aplecarea băncilor şcolare, neobservată în copilărie, din pricina vivacităţii mişcărilor. Fetele tinere îşi poartă timiditatea în spinare: debilă gîrbovire; sau impertinenţa: ţanţoşă împietrire. Cusutul hăinuţelor pentru păpuşi, apoi pentru bărbat, apoi pentru copii întreţin şi sporesc mereu aplecarea spinării.

Adolescenţii, deveniţi bărbaţi capătă ori aplecarea grijilor şi a preocupărilor, ori feluritele gîrboviri profesionale, ori poartă greoaia voinicie a pieptului atletic.

Viaţa apleacă spinările.

Cochetăria, ca şi corsetul, nu dă zvelteţă spinării ― acuză numai, provocator, şoldurile şi rotunzimile care le unesc. Privirile bărbaţilor, cînd urmăresc femeile cu

mers cochet ― femeile care "se ţin bine" ― coboară ameţite spre şolduri, nu se urcă spre umeri, înviorate, ca atunci cînd priveşti izbucnirea unui jet-d'eau. Rareori capetele se întorc pe stradă urmărind o femeie, ca să privească altceva decît gleznele spre pulpe, sau mijlocul spre şolduri ― fiindcă rare sînt spinările care, biruind coapsele fecunde, se înalţă. Nici educaţia sportivă, nici voinţa cochetăriei nu pot da spinării, nici însufleţi acea linie de imn pur. E un dar hărăzit tuturor trestiilor ― care în adieri abia se îndoaie, alene, în vîrfuri parcă, ferindu-se de sărutarea vîntului delicat ― dar rareori trupurilor omeneşti. Iar cînd îl au, mersul lor e o dănţuire, oprirea lor ― o vibrare de înălţare. Acele trupuri biruiesc şi modele, şi imperfecţiunile îmbrăcămintei. Mereu sînt goale ca vîntul, sub orişice veştmînt, în suverana lor desăvîrşire. Mătasa, catifeaua, şalul veneţian, tricoul de baie sau cîrpa zdrenţuită vor deveni egale, îmbrăcîndu-le. Niciodată goliciunea acelor trupuri nu va fi indecentă, cum a statuilor scoase din valuri nu-i.

Spinarea şi o şerpuire abia destăinuită în mişcările trupului lung feminizau adînc trupul Olguţei. Alături de franca şi vădita feminitate a Rodicăi, feminitatea Olguţei deştepta spaima, ca ondularea de boa a vijeliilor în calmul mărilor adînci.

Olguţa avea ochi negri; Rodica, buze roşii.

Dar amîndouă rîdeau cu hohote. De ce? Fiindcă unul din ogarii Olguţei, abia deşteptat din somn, clămpănise ca fălcile unui craniu, pentru o muscă imaginară şi, dezorientat, strănutase cu capul strîmb ― tîmp.

*

Monica, premergătoarea căruţelor, adusese o veste care răscolise toată curtea.

― Tante Alice, nu ştii, a venit Dănuţ!

― Puiule, a venit Dănuţ!

Prin Sevastiţa, Anica şi Profira vestea tropăi spre bucătărie, unde, pe loc, lăsînd bucatele să ardă şi oalele să danseze, baba îşi puse un şorţ alb şi o broboadă albă şi alergă spre poartă, urmată de cîni, pisici, gînsaci, găini, împrăştiind zboruri de hulubi, gîgîituri, măcăituri, miorlăituri, piuituri şi lătrături ― atît de formidabilă

printre vietăţile ogrăzii, încît părea un gheţar plutitor cu papuci.

Prin Puiu, încălecat pe bicicletă, vestea vîjîi spre "Musca văduvă".

O dată vestea aruncată ca o primăvară asupra casei, Monica porni, tot călare, să

reîntîmpine pe craiul Medelenilor.

Cu toată aversiunea pentru arşiţă şi colb, doamna Deleanu trecu pragul porţii şi porni precipitat pe şosea, spre norul de colb, nimb în ochii ei.

De data aceasta Puiu se simţi superior Olguţei. În faţa rogojinilor se opri, încălecat pe bara bicicletei, rezemîndu-şi vîrful picioarelor de pămînt.

― Olguţa! Olguţa!

― Cuţulachi, unii oameni văd dublu, tu vorbeşti dublu. Numeşte-mă o dată

numai: nu-s cuc!

― Olguţa, da am o veste nemaipomenită!

― Ai făcut echilibru-n mîni pe bicicletă?

― Ba nu.

― S-a ouat Leila?

Rodica bufni de rîs.

Puiu zîmbi compătimitor. Dar nu putea ţine-n el vestea explozivă..

― A venit Dan.

― Cine?

― Dan.

― Metaforel?

― Dan.

― Cînd? Cum? Cu ce?

― Uite-acuma, vine cu căruţa. Monica a venit călare înainte. Mă duc...

― Stai, nu te mişca! ţipă Olguţa cu tonul hoţilor cînd comandă: "Sus mîinile.