Olguţa sum

Olguţa sum

Olguţa sum

Olguţa sum..."

Şi aşa pînă-n podele.

Iar cealaltă:

"Olguţa da

Duduie ba

Olguţa da

Duduie ba

Olguţa da

Duduie ba..."

Şi la fel pînă-n podele.

Ideea era a Olguţei; execuţia, însă, a lui Cuţulachi. Din pricina asta, subt primele cuvinte nu urmau ghilimelele expeditive, şi caligrafia avea un caracter triumfal.

Puiu avea odaie în aripa fetelor, ceea ce nu-l umilea de loc. Controlul Olguţei însemna apropierea Olguţei.

Odaia turcească, îmbelşugată în divanuri ca un harem pacificat, îl aştepta pe Herr Direktor: sultan la Bucureşti, ermit la Medeleni.

*

Nici Dănuţ, nici Mircea nu dormeau.

Dialogul dintre ei, de după dejun:

― Tu ce faci?

― Mă culc. Dar tu?

― Şi eu.

...întovărăşit de căscat demonstrativ, era o minciună reciprocă. Mircea simţea nevoia patului, fiindcă odată trupul aşezat orizontal, impresiile se limpezeau, ca vinul în sticla culcată pe-o coastă; iar Dănuţ simţise nevoia de-a scrie Adinei de îndată ce fetele plecaseră.

Mircea nu se limpezea.

Dănuţ nu scria.

Dar nici nu dormeau.

Se despărţiseră unul de altul fiindcă aveau nevoie să fie singuri cu adevărurile şi minciunile sufletelor lor, nealterate de altă prezenţă.

Dănuţ era la birou, cu fruntea în mînă şi cotul pe lespedea de lemn. În faţa lui, o scrisoare cu două vorbe: "Dragă Adina", iar în coşul de hîrtii, altă scrisoare, ruptă, cu trei vorbe: ."Adina mea dragă".

Făcu bucăţi scrisoarea din faţă.

Îi scria zilnic, la Bucureşti, cînd o avea alături, şi acum...

"Sînt trist, Adina..."

Cuvintele veneau din afară, nu dinăuntru, mobilînd convenţional o încăpere goală.

Ştia că-i trist, dar în clipa cînd ştia aceasta, nu era trist. Nehotărît şi provizor, ca la o schimbare de anotimp, sufletul era deşert. Tristeţea căzuse ca o lacrimă, lăsînd în ochiul care-a plîns-o o privire distrată şi nevoia de-a clipi.

Se îndreptă spre ietac, hotărît să se întindă. În faţa uşii se opri. Uitase pe birou hîrtia cu: "Sînt trist, Adina". Nu mai era în Pitar-Moşu!

"Sînt trist, Adina." Putea să intre Monica.

Îşi aminti că şi Monicăi îi scrisese odată: "Sînt trist, Monica"...

Ciudat! Întotdeauna trebuie să fii trist faţă de cineva!

Zvîrli scrisoarea începută în paner şi trecu în ietac.

Întîia despărţire de Adina...

Se întinse pe pat. Acumulase atîtea impresii, emoţii şi amintiri, începînd de dimineaţă, încît îşi simţea sufletul ca o masă la care mănîncă două persoane, cu intimitatea lor taciturnă transformată în gălăgioasa masă de douăsprezece persoane.

Întîia despărţire de Adina.

Anul trecut venise la Medeleni cu sufletul vacant, dar plin de literatura proprie şi-a altora.

Anul acesta avea ciudata impresie că poartă pancarta:

"DE ÎNCHIRIAT"

...a caselor, la Sfîntul Dumitru.

Întîia despărţire de Adina...

Era stranie grabnica dispariţie a durerii care, la gară, în urma trenului, îl făcuse să dorească apariţia altui tren cu roţi tăioase pentru trupul inutil!

Venise Monica, doamna Deleanu, Olguţa, Puiu, Rodica... Medelenii copilăriei...

Reţinu o clipă pe Rodica. Îl mira prietenia Olguţei pentru Rodica. Constatase la

dejun prostia ei. Simţi totuşi că "prostia", "inteligenţa" şi "Rodica" erau noţiuni fără de nici o contingenţă. Mănînci un măr fără să te-ntrebi dacă e prost sau deştept; îl muşti dacă miroase bine şi-i gustos... Totuşi, alături de verva Olguţei şi de distincţia Monicăi, prostia Rodicăi era dezacord... sau variaţie: cine ştie!