Şi întregirea acestei fericiri era Monica. Dimineaţa, pe la zece, şi după-amiaza, pe la patru, venea la el, descoperindu-l cu instinct care nu da greş, oriunde era. Îi aducea aşa numitul "coş cu merinde", ca o nevastă de plugar, dar frumoasă şi bună

ca răsărită din poveştile pe care zilnic şi le amintea. Îî aducea fructe, tartine, turtă

dulce, cozonac, tot felul de bunătăţi. Se aşeza jos, lîngă el. Mîncau împreună, ea ca să-i facă plăcere, el ca să-i facă plăcere. Uneori tăceau alături; alteori, Dănuţ îi trecea caietul. N-avea nici o nelinişte de autor cetit şi judecat; nici un apetit al vanităţii nu rîvnea elogiul, fiindcă n-avea impresia c-a scris. După ce faci o rugăciune nu aştepţi aplauze; nici după ce mănînci sau dormi. Ceea ce scria era făcut pentru el. Împărţea frăţeşte cu Monica. Intimitatea lor se emancipase de vorbe şi explicaţii.

"Literatură" erau poeziile franţuzeşti pe care le făcea din cînd în cînd, conştient că ,,le face", conştient de superficialitatea emoţiei din ele, conştient de sinceritatea lor ad-hoc, care nu angaja nimic din profunzimile sufletului, dar care nici nu avea

"panica de suflet" a notaţiilor ― conştient într-o măsură şi de vibraţia altor literatori pe care acele poezii o conţineau.

Notaţiile erau un seismograf plastic al vibraţiilor senzoriale actuale, îmbinate cu a celor din copilărie ― sau, poate, ale vibraţiilor marelui teren vulcanic de care se temea.

Degetul Monicăi se oprea uneori asupra unei notaţii. Ochii Monicăi rîdeau.

Dănuţ recitea distrat: rîsul Monicăi era mai preţios decît notaţia care-l provoca.

Monica desluşea fără de nici un efort şi slova neregulată, cu litere mîncate, şi metafora, uneori prea obscură ― culeasă înainte de a-şi fi împlinit complecta evoluţie în tăcerile sufleteşti ― alteori prea îndrăzneaţă ― care copil nu-i? ―

alteori stranie, ca un gest văzut prin vis, alteori reluată de alta şi de alta în joc de aluzii şi subtile devieri.

Uneori, genele Monicăi se ridicau ― zbor lin pe cer ― de pe caiet, şi ochii ei priveau altceva decît jocul luminelor.

Dănuţ ştia: Monica cetise una din acele notaţii denumite de el "început de vis",

adică o metaforă sau o înlănţuire de imagini care deschid perspectivă asupra unei emoţii: barcă, plecînd cu pînzele desfăşurate; o urmăreşti în tine cu ochii deschişi.

Uneori, Monica descoperea îndepărtata obîrşie a unei notaţii. În vorbe puţine, îşi împrospăta o amintire din copilărie, simţind emoţia înstrăinaţilor cînd îşi amintesc de patria îndepărtată.

Apoi Monica pleca, lăsîndu-l singur. Trecuse pe lîngă el ca o lumină de lună, fără să-l tulbure. Blondă şi înaltă, se ducea spre casă, prin iarbă sau prin grîu, cu sacul de merinde gol.

Plănuise atunci să scrie un ciclu de poveşti pentru Monica, intitulat Alei pentru ochii tăi. Nu-l scrisese, fiindcă povestea, mai lungă, fireşte, decît notaţia, îi părea factice din pricina efortului necesar construirei ei.

Dar caietul păstrase titlul: Alei pentru ochii tăi.

Nu mai văzuse caietul de un an!

Ce blînd se simţea atunci! Blînd cum e soarele toamna. N-avea sufletul nici o asperitate, nici un ascunziş, nici o viclenie, nici o impuritate... Şi-n ochi avea un zîmbet blajin, pe-atunci, blajin ca zările ieşene.

Această stare sufletească ― amestec de bucurie şi de bunătate, de împăcare, belşug şi calm ― o definise astfel în caietul cu scoarţe de muşama:

"Dacă aş fiîn pămînt, aş înflori; dacă aş fiÎn cer, aş ploua.

De ce sînt pe pămînt?"

Aşa era...

Atunci, în acea binecuvîntată vacanţă, se întîlnise cu copilăria şi se despărţise de ea.

La sfîrşitul vacanţei, în noaptea plecării, în semn de gratitudine şi duioşie, scrisese o poezie puerilă şi candidă, pentru Monica:

"II était un petit pommier

Grave comme une mignonne Infante..."

Ce mic era acel Dănuţ care scrisese atunci, la lumina lămpii, alături de geamandane, versuri pentru Monica!... Un Dănuţ care aparţinea copilăriei, ca şi Kami-Mura.

Sînt uneori, cînd toamna-i în declin, zile sfîşietor de dulci: în loc să plîngă, surîd...

Dar ce făcuse de atunci?... Un an întreg trecuse... Un an opac, inert...

Adina! Adina! Adina!

Toate bătăile inimei cîntau barbar: Adina! Adina! Adina!

Ş-abia atunci, iluminat ca o zeitate pagină de mii de torţe, alb subt fîlfîirea limbelor roşii, trupul Adinei, gol, prosternă amintirile...

Şi, aprigă, suferinţa dorinţei devastă tot.

*

"Olguţa sum

Olguţa sum

Olguţa sum

Olguţa sum..."

"Olguţa da

Duduie ba

Olguţa da

Duduie ba..."

Cuvintele urcau şi coborau, urcau şi coborau, vertiginos...

Pîndea parcă un rîs în odaie, ca dimineaţa, îndărătul obloanelor şi ferestrelor, lumina şi murmurul livezii.

Adormise şi se deşteptase cu acelaşi refren în ochi şi în urechi.

"Olguţa da

Duduie ba..."

"Am să-i spun Olguţa"...

Şi totuşi argumentă: