"Da, domnişoară, Lamartine, mare poet francez"...

"Spune că ştii", îi suflă Olguţa.

"Ştiu."

"Foarte bine, domnişoară. Asta dovedeşte că-ţi place literatura... Ei! cărui gen literar aparţine Lacul?

"Protestează, îi suflă Olguţa. Sîntem în ora de română."

"N-am ajuns la Lamartine!"

"Bine, domnişoară, dar mai sînt şi lecturi extra-şcolare... Cultura generală... Ce faceţi acasă?"

"Spune că mănînci, fiindcă eşti anemică", îi suflă Olguţa.

Rodica bufnea de rîs.

"...Un rîs de genul epic, încheiase Olguţa, adăugînd: Nu te superi, Buftachi?"

Buftachi răspunsese cu un: "nuuu"! care se silea să nu fie de loc înţepat.

...Avea dreptate Dănuţ să-i spuie Olguţei "Păpuşăreasa". Toţi oamenii pe care-i cunoştea îşi lăsau dublul lor în memoria Olguţei. Şi cînd îi venea, scotea vraful de marionete pe care le însufleţea cu gestul, mimica, intonaţia şi accentul victimei.

Oare şi el îşi avea dublul, marioneta? Avea oare şi el aceeaşi suprafaţă de ridicol pe care o aveau celelalte păpuşi?

Creioanele Hardtmuth? Renunţase la ele.

Timiditatea? Cerca s-o alunge. Duduie...

"Am să-i spun Olguţa."

Un miliard de greieri izbucniră în odaie, contopindu-şi stridulaţiile într-un zornăit asurzitor.

Mircea sări din pat.

Ce se-ntîmplase?

Deschise obloanele.

Ce se-ntîmplase?

Olguţa ― adică Puiu: executorul ― îi aşezase subt pat trei ceasornice, cu deşteptătorul la patru. La şase, începea partida de tenis între Olguţa şi Dănuţ: senzaţională luptă sportivă. Olguţa hotărîse că toţi somnoroşii să fie sculaţi la

cinci, ca pînă la şase să aibă vreme să se dezmeticească, să se îmbrace, să-şi bea ceaiul obligator ― doamna Deleanu îl prezida ― şi la şase fix, să fie prezenţi în arenă. Şi, consecventă, poruncise lui Puiu să ascundă cîte un ceasornic zgomotos sub paturile băieţilor. Puiu introdusese trei maşini infernale subt patul elevului dintr-a opta, care în timpul dejunului o privise pe Olguţa aşa cum n-avea dreptul s-o privească decît Puiu: elevul dintr-a cincea.

*

Monica aşeză alături cartea pe care n-o cetea, sări de pe divan şi fugi la uşă.

Recunoscuse cele două bătăi pe care inima ei le păstrase cu ritmul şi intonaţia lor exactă, deosebită de-a altor ciocănituri, ca muzica de zgomot.

― Dănuţ!

― Mă aşteptai, Monica?

― Te-aşteptam?...

Ridică din umeri, zîmbind uşor ― în loc să ofteze ― îşi dădu o şuviţă aurie de pe frunte, luă nuna lui Dănuţ şi-l călăuzi spre divan prin penumbra odăii, cu paşi înceţi, tăcînd.

Leila deschise ochi de miere şi-i închise, rămînînd rotocol mătăsos de cenuşă

albăstrie.

Cînd treci cu o durere pe subt un lung umbrar de tei înfloriţi, ieşi de subt el cu o melancolie,..

Se aşeză pe divan, rezemîndu-se de părete. Simţi mîna Monicăi pe capul lui, apăsîndu-i-l afectuos.

― Erai să te loveşti de poliţă! Ai crescut, Dănuţ... Anul trecut...

― M-am schimbat?

― ...Ai crescut. Eşti obosit, Dănuţ?

― Nu. M-am schimbat. De asta par obosit... Nu ne-am văzut demult, Monica!

E bine lîngă tine.

Îi privi mînile încrucişate calm peste genunchi, tihnite ca mînile icoanelor păstrate-n umbră. Văzu o carte.

― Au jardin de l'Infante. De unde-o ai?

― Tu mi-ai trimis-o, Dănuţ!

― Da... Îţi place Samain?

― ...Prea frumos ― ştiu eu! ― e ca o femeie ,vorbi Monica, avînd în glas un fel de silă şi de îndoială... Îmi place mai mult Verlaine, nu-i aşa de parfumat. Ştiu eu!

Dănuţ medită o clipă, ţinînd cartea pe braţe.

― Curios, Monica! Eşti singura fe... singura care nu-l adoră pe Samain.

Adina...

Se opri, îngrozit...

Numele Adinei răsunase ciudat în odaia Monicăi.

Tăcură îndelung. Apoi mîna Monicăi ridică fruntea lui Dănuţ cu o uşoară