Şi el era osîndit să-şi plimbe sufletul în acest oraş!
Iaşul răsări blînd nostalgiei lui romantice, ca un Bosfor al dealurilor moldovene... Iaşul adormit în albăstrimi de cer şi dealuri; cu lumini brumate ca vastele oglinzi murale ale palatelor părăginite; cu uliţe neînsufleţite, pe care nopţile cu lună se apleacă albe şi somptuoase, ca salcîmii în floare; cu oameni timizi şi modeşti, care surîd uşor şi vorbesc moale, atinşi parcă de o comună melancolie ―
Iaşul în care, necunoscută şi misterioasă, ca o corabie venind din Orient, era casa Olguţei...
Şase fără douăzeci!
"Atunci ne-ntîlnim la patru"...
― S-s-salve, mă! T-t-te-ai gătit ş-ş-şmechere!
Apariţia lui Tonel, în loc să-l indispună, îl reconforta brusc. Deprins să fie autoritar cu Tonel, îşi regăsi, văzîndu-l, automat, prestigiul şi demnitatea de şef al 48 Morcoveaţă, opera cea mai cunoscută a lui Jules Renard (1864―1910), publicată
în anul 1394
clasei a şaptea modernă.
Respiră. Înviase.
― De unde vii, Tonel?
― F-f-f-fii discret, mă!
― Şi unde te duci?
― U-u-u-unde zici tu, m-m-m-mă Balmuş, consimţi Tonel, cu un ton de înduplecare.
― Haidem, Tonel.
O apucară spre numărul 20, cu o egală uşurare.
― M-m-mă Balmuş, a-a-azi eşti m-m-mişto!
Mircea zîmbi. Îşi regăsea pe rînd siguranţa gîndului, a vorbei, a zîmbetului, a pasului, alături de Tonel.
Intrară fără de miracol pe portiţă. Vraja străvezie, cu piedicile ei, pierise.
Dar inima...
Mircea oftă. Avea altă inimă decît pînă atunci. O purta stîngaci, o simţea tot timpul şi se împiedica mereu de ea, ca o fetiţă de şaisprezece ani cînd îmbracă
pentru întăia oară rochia lungă.
*
Tonel trecu de-a dreptul pe terasă ― "o-o-observatorul lui Tonel" ― unde găsi urmele unui ceai îmbelşugat: cataifuri, fursecuri, covrigi, glasele şi fructe.
Mircea intră în birou. Nu era nimeni. Oftă uşurat. Rînd pe rînd, cu precauţiuni de detectiv în căutarea asasinului ascuns, trecu prin toate odăile.
Nu era nimeni decît dezordinea, care pusese stăpînire peste toate odăile, ca un hohot de rîs colectiv.
Nimeni!
Atunci plecaseră!
― Dan!
― Dan!
― M-m-mă Balmuş, t-t-tu nu-nfuleci? îl îndemnă Tonel, răsturnîndu-şi în gură
― cu gestul specific al copiilor napolitani cînd mănîncă pletoasele macaroane ―
un cataif întreg.
― Nu-i nimeni acasă, Tonel, suspină Mircea cu faţa trasă.
― M-m-mă, să fii al dracului! exclamă Tonel, bătîndu-se cu mîna peste frunte.
― Ce-i, Tonel?
― I-i-i-iote, mă!
Prinsă cu ţinte în lemnul uşii, o foaie de bloc purta următorul anunţ:
"Onoraţii colegi Mircea-Hardtmuth, Tri-Tonel şi toţi cei care vor binevoi să
onoreze cu prezenţa lor superba teiasă à la rose, cu vedere pe « plopii fără soţ», sînt rugaţi să-şi toarne singuri ceaiul, să se alimenteze pînă la indigestie, s-o combată cum ştiu, să-şi împrospăteze verva şi apoi să descindă în magnificele saloane ale apartamentului directorial, unde are loc ― între orele 5 şi se va vedea
