Ar fi vrut să fie singur, în odaia lui, prin întuneric...
Vocea lui Herr Direktor îl deşteptă. Abia avu răgaz să fugă, adăpostindu-se îndărătul bisericii Pitar-Moşu.
Herr Direktor trecea însoţit de domnul Deleanu. Se duceau probabil la club.
Era tîrziu. Se uită la ceas: cinci.
"Atunci ne-ntîlnim la patru"...
Şi erau cinci!
Şi ― ciudat! ― vocea Olguţii răsunase obiectiv, fără nuanţe dojenitoare, triste sau melancolice.
Cum or să-l primească? Ce explicaţie va da? Cum se va prezenta?
Ajungînd în faţa portiţei, se îndreptă din nou, aruncînd o privire ostilă casei de peste drum, care-l privea cu toate ferestrele ei indiscrete, şi grăbi pasul. Casele din Pitar-Moşu îi aruncau sarcasme; trecea pe lîngă ele ca un laş printr-o alee de eroi.
"Bună-ziua, Dan. Ce mai faci? A! Nu eşti singur!"
Vorbea prea tare, nenatural; era prea gătit ― cine l-a pus! ― şi se roşea îngrozitor... Da. Intrarea aceasta imaginară era ridicolă ca a unui lacheu dînd buzna pe uşa monumentală, afectată apariţiei "contesei" aşteptată cu reverenţe, de nobila asistenţă, în aplauzele şi rîsetele publicului, care nici nu huiduie măcar.
"Salve, Dan. Ai musafiri? Nu ştiam. Te stînjenesc (de ce nu deranjez?). Plec.
Altădată. La bună vedere (de ce nu la revedere?)."
Acestea spuse cu un aer blazat de scriitor celebru, care nu poate suporta musafirii cînd vine la un prieten intelectual.
Fals! Odios de fals!
Ridică din umeri, exasperat. Un domn, braţ la braţ cu doamna, trecea pe lîngă
el.
― Numai proştii pot fi naturali! monologa Mircea.
― Mă rog?
O faţă cu ochi de revolver şi musteţi explozive îl măsură.
― Georges, nu te enerva! interveni doamna.
― N-am spus nimic, se apără Mircea.
― Am crezut...
Părechea se îndepărta ricanînd.
Ajunsese în faţa judecătoriei din Clemenţa. Se întoarse îndărăt, hotărît să intre: erau cinci şi un sfert. Încetini pasul treptat. Examină o piatră a pavajului, lung.
Ajungînd la întretăierea străzii Pitar-Moşu cu Mercur, nu departe de numărul 20,
avu o bătaie de inimă, o revoltă, o resemnare, o laşitate energică, şi apucă pe strada Mercur spre grădina Icoanei.
Îi era sufletul ca un dezgheţ de ape curgătoare. Îl dureau picioarele. Pantofii galbeni se prăfuiseră, devenind de un cenuşiu mat, ca o răpănoasă piele de antilopă.
Trecu dincolo de strada Dionisie. Se opri lîngă un gard, năduşit. Avea o singură
batistă. Dar îl preocupau pantofii, mai mult decît fruntea. Cu batista de olandă îşi curăţă pantofii, îi lustrui şi, dezgustat, o aruncă. Şapca îl apăsa pe frunte: îi era prea strîmtă şapca de vară, pe care o avea de anul trecut, acum, de cînd purta părul lung.
Cercă s-o scoată cu băgare de seamă, ca să nu-şi strice cărarea. În tramvai se făcuse că nu vede pe profesorul de istorie, de teamă că, salutîndu-l, îşi va răscoli părul pieptănat cu-atîta grijă. Şi acum era nevoit să-şi scoată şapca, fiindcă simţea bine că-i imprimase o dungă roşie pe frunte.
Ce mizerie! Părul nu mai era lins! Umbra de pe trotuar îi arăta zburliri ţepoase şi o şuviţă rebelă ca a lui Poil de Carotte48 . Luîndu-şi inima în dinţi, se opri în dreptul unei ferestre, se sui pe ieşitura zidului, privindu-şi cu insistenţă oglindirea.
Un domn cu ochelari şi frunte încreţită, brusc răsărit de după perdele, îl ameninţă dinlăuntru, cu un deget autoritar de proprietar urban.
Fugi, roşu.
A! Îşi uitase cartea. Reveni pe subt zid, furişîndu-se luă Infanta.
― Ce ai, mă, cu casa mea? Ce-i, panoramă? Ia să-ţi văz număru! Mă, puştiule!
Fugea ca un hoţ, urmărit de glasul domnului care deschisese fereastra privind fuga lui cu o duşmănie mahmură.
Se opri în Pitar-Moşu. Îi bătea inima iepureşte, avea o revoltă de Prometeu şi un abur de lacrimi în ochi.
Ura pe toată lumea, dar mai ales Bucureştiul. Străzile, casele, oamenii, zgomotele, adierile gramofoanelor prin arşiţa prăfuită aveau un relief cinic, brutal.
Parcă deodată plăpînda spaimă din el ridicase ultimul văl al Bucureştiului. Şi Capitala i se arătase cu faţa ei veridică: vulgară ca un "mă" în gura unui om cu buze groase şi burta plină.
