prada numai cînd i-i foame, şi după ce-a mîncat îşi linge buzele şi se culcă; poetul sentimental e crud oricînd, în mod dezinteresat ― ca să zic aşa ― dar varsă mereu lacrimi versificate. Asta e nesuferit!
Bufni de rîs în faţa aerului dezolat al lui Dănuţ.
― Pune-te şi scrie mamei, tigru metaforic!
Dănuţ începu să scrie pe marginea ferestrei, în timp ce Olguţa îşi reluă condeiul şi covrigul.
"Dragă mamă,
Iartă-mă că nu ţi-am scris de-atîta vreme..."
Se opri enervat. Pe cît scria de uşor şi direct versuri şi scrisori de dragoste, pe-atît de greu izbutea să închege o simplă scrisoare cu naraţiune curentă.
De la întîia frază se descuraja, se dezgusta. Prozaismul şi înlănţuirea stereotipă
a concretului îi apăsau condeiul, paralizîndu-l. Scrisorile pe gustul lui erau numai fulgere lirice, impresii, eliptic exprimate, şi metafore prin care sufletul să-şi plimbe lenea şi melancoliile cu trenă lungă, ca printr-o alee de plopi înalţi.
"...Nu ţi-am scris de-atîta vreme fiindcă am fost ocupat. Azi dimineaţăavenitOlguţa..."
Auzea peniţa Olguţei alunecînd cu presteţă, ca un patinator îmbătat de ger şi de viteza tăioasă. Alături de ea se simţea infirm, ca un olog nevoit să-şi tîrască trupul cu mînile din piatră în piatră.
Întoarse capul. Olguţa scria ca şi în copilărie, cu vîrful limbei afară, ca o mlădie corniţă mefistofelică. Pletele-i alunecaseră pe frunte: o frunte mică, dar dominînd cu arcul ei încordat rădăcina nasului, o frunte care nu chema dezmierdările plăpînde, ci da senzaţia vigoarei, vitezei şi trufiei, ca o pînză bombată de vînt, minusculă în zarea marină, dar purtătoare a unei corăbii cu bogăţii şi marinari atletici.
"Fruntea Olguţei dă nostalgia luptei", gîndi Dănuţ. Şi iarăşi, ocoli cu un fel de mînie, de ciudă amintirea Monicăi. Dacă Monica ar fi intrat pe uşă în acea clipă, nu i-ar fi sărit înainte, nu i-ar fi zîmbit, nu i-ar fi strîns mînile. Ar fi întîmpinat-o corect, distant, poate glacial... Dar fiindcă Monica nu intra pe uşă, fiindcă Monica era departe ― poate alta decît aceea pe care o ştia din copilărie ― era neliniştit ca şi cum i s-ar fi furat ceva, fără să ştie bine ce, ca şi cum ar fi trecut o umbră de nour pe un îndepărtat şi veşnic vesel, pînă atunci, hotar al sufletului, ca şi cum pe un cireş al lui, necopt încă, abia aburit de roşeaţă, s-ar fi abătut prădalnic un stol de vrăbii.
Reciti scrisoarea începută:
"Dragă mamă,
Iartă-mă că nu ţi-am scris de-atîta vreme..."
Rupse scrisoarea.
― Nu merge proza? Scrie-i în versuri. Are şi mama dreptul la o mică ofrandă
de trufandale... leguminoase, dacă nu florale.
― Mă duc să-ţi pregătesc o uniformă. Isprăveşte şi tu, să stăm de vorbă.
Olguţa zîmbi lung în urma lui Dănuţ şi-şi continuă scrisoarea.
"...Şi-acum ― după ce-am răspuns copios la întrebările: cum este şi ce face Benjaminul ― să trecem la futilităţi, adică la restul lumii.
Prima cursă pe caream făcut-o sosind în Bucureşti a fost în Popa Nan. Teribilnume! Teribil trebuie să fi fost şi popa! La cucoana Catinca. Nu te scandaliza,mamă dragă! Nu i-am sculat din somn. Erau la cafea în costum lejer. Dealtminteri, tu ştii că papa şi cu mine avem oreputaţie de răucrescuţi, carecorespunde realităţii ca mai toate reputaţiile. E curios cum părerile majorităţiioamenilor ― luate-n parte ― sînt sub 0, adică neghioabe. De îndată însă ce părerea devine colectivă ― cum e în cazul reputaţiei ― este inteligentă, chiar dacă nu e răutăcioasă. Dac-am spus o prostie ― şi mi se pare că aşa-i, ştii, în fuga condeiului! ― teoria aceasta s-ar confirma. Închid paranteza. De altfel, nici nu ştiu bine dacă am deschis-o. Asta-i o scuzabilă manie a mea, pe care o are şi respectabilul savant N. Iorga: jonglăm cu parantezele, el în public, eu în patru
ochi.
Trebuie să adaug ceva în privinţa buneicreşteri: deşi papa şi cu mine sîntemrăucrescuţi, familia noastră e binecrescută. Şi iată de ce: tu şi cu Monica sînteţiîntr-un taler al balanţei; papa şi cu mine în celălalt. Greutăţile se neutralizează.
Echilibrul e stabil. Pe Benjamin nu-l pun la cîntar, el fiind mai presus de astfel deaparate umane. Am vorbit bine?
Ajunseseră în Popa Nan. Să intrăm.
― Bucuroşi de oaspeţi?
― Bucuroşi.
Aşa de bucuroşi, că de-abia am scăpat de-acolo.
Cucoana Catinca? C'est une femme à poigne46, Un fel de Napoleon al casei din Popa Nan. Dacă ar fi o revoluţie în Bucureşti o văd pe cucoana Catinca în fruntea popă-nănenilor impunîndu-se dictator. Mă-ntreb dacă n-ar fi fost părechea ideală a lui Herr Direktor. Puşche pe limba-mi .
Conu Mihăiţă, în schimb, e dulce ca vanilia. Nici n-are nevoie cucoanaCatinca să-l ducă de nas; vine el singur, cu nasul magnetizat gata. Am însă impresia că dulceaţa dumnealui ― ca să vorbesc à la Sadoveanu ― e agrementată
cu puţintică ironie ― şi pentru el, şi pentru ceilalţi. Amîndoi sînt nişte oameni deispravă cum rar întîlneşti ― ştii, eu, cu experienţa mea, pot să-mi permit astfel dereflecţii. Şi ştie cucoana Catinca să facă o cafea! Ti-ti! Cu tot regretul, te-a pus încofă!
Am avut o surpriză cu Hardtmuth! Închipuieşte-ţi că nu-i de loc Hardtmuth!
De loc, premiant întăi, model brevetat! Dacă afirmi, de pildă, că Ştefan cel Mare amurit în 1500 în loc de ― habar n-am data exactă! ― nu se uită la tinecondoleant, avînd aerul să-ţi spună: «Vai! ce prost eşti!» Vorbeşte ca toţi oamenii,fără să intercaleze citate latineşti, cum pretindeam că face cînd nu-l cunoşteam, şicum fac eu, fiindcă nu ştiu latineşte, probabil! E un fel de duduie care-a studiat la
«Humpel» şi a cetit versuri pe «banca Graţielelor». Se roşeşte aşa de repede şi deuşor, încît ai impresia că are inima în cap, nu în piept. Şi nu poate vorbi deBucureşti decît sub formă imprecatorie. Drept să-ţi spun, mamă dragă ― ş-aici simt că am datoria să deschid o paranteză obiectivă ― asta îmi displace profund.
Ce-i moda asta la moldoveni să ponegrească Bucureştiul? Că-i conrupt, că-ivulgar, că-i murdar, că n-are stil, că-i mahalaua Parisului etc. Cuax? Cu Bucureştiul e ca şi cu piesele frivole ale teatrelor de vară. Toţi îl critică şi toţi îl frecventează, făcînd chiar sacrificii pentru aceasta. Mie-mi place Bucureştiul. E
un oraş care cîntă ― cam tare, cam fals ― dar cîntă. Vibrează. E viu. Mă simt bine dispusă aici, am poftă de mîncare şi nu mă simt exilată pe Calea Victoriei, pe care de altfel n-am văzut-o decît în treacăt, venind de la gară ― dar mai exagerez şi eu puţin!
Aceste judicioase reflecţii le-am împărtăşit şi lui papa, cînd ne întorceam de lacucoana Catinca. Papa a căzut de acord cu mine: de n-ar uita, numai, pînă la Iaşi!
Revin la duduia Mircea. Îmi pare că însuşirilepărinţilor săi sînt în el în starede indiviziune, cum se spune în limbaj juridic, dar atenuate. Nu-i nici vanilie, niciNapoleon: fă şi tu o medie între vanilie şi Napoleon, ş-ai să vezi ce iese. Ca fizic, 46 E o femeie autoritară (fr.).
