"...Monicăi cum îi spun Monica!"

Ce baie bună de rîsete fusese dimineaţa, de la cafeaua cu lapte (pe care, fiindcă

o refuzase, pretinzînd că nu-i e foame, Olguţa îl obligase s-o bea cu paiul, ca să-i dea iluzia, spunea Olguţa, că nu se hrăneşte, ci se răcoreşte) pînă la dejunul tineresc, prezidat de bonomia doamnei Deleanu şi alimentat de farsele Olguţei.

― Vă place sparanghelul? îi întrebase doamna Deleanu, o dată cu intrarea Profirei, care aducea lunguiaţă farfurie cu conţinutul învelit într-un şervet.

Profira rîdea. Puiu se tăvălea de rîs; numai doamna Deleanu, Monica, Dănuţ, Mircea şi Olguţa erau serioşi. Rodica zîmbea.

Doamna Deleanu, ridicînd din umeri, descoperise conţinutul farfuriei. În loc de sparanghel, apăruse un morman de creioane de toate dimensiunile, garnisit cu radiere "Elefant".

Anica venise la timp, cu adevărata farfurie de sparanghel. Nici o dramă nu turburase clipa de operetă bufă, dar parcă pofta de mîncare se mai înviorase.

...Şi capul Olguţei ― aşezată la masă în faţa lui ― amestec de seriozitate brună

şi de veselie albă...

Şi exuberanţa ei imperioasă...

Cînd trece o armată în marş pe străzile oraşului, încetul cu-ncetul ritmurile disparate care animează paşii feluriţilor trecători se contopesc într-unui singur: al armatei care trece. Şi ai priveliştea desfătătoare a preotului burtos, a doamnei încorsetate, a şolticului cască-gură, a modistei ţinînd subt braţ balonata cutie de pălării, a pensionarului cu gazeta deschisă, unificaţi de acelaşi pas, impus tuturora de cadenţa netă a pasului militaresc.

Aşa era veselia Olguţei: toate fizionomiile, vrînd-nevrînd o urmau antrenate.

Pînă şi Anica şi Profira, care serveau la masă, fraternizau cu rîsul boierilor, fără ca doamna Deleanu, biruită şi ea, să observe şi să interzică această familiaritate. Din

această cauză, farfuriile luau brusc neprevăzute şi primejdioase înclinaţii, ceea ce determinase pe Olguţa, cînd se servise limba cu sos de tomate, să dispară

vertiginos şi să reapară îmbrăcată cu impermeabilul, oferind umbrela doamnei Deleanu. Nici de cafeaua neagră nu fusese cruţată faţa de masă, impecabil albă la începutul dejunului. Tocmai atunci cînd doamna Deleanu, cu ibricul plin în mînă, începuse să toarne în ceşti, Olguţa, care făcea consideraţii serioase asupra familiarităţii ― burtobătăismului, spunea Olguţa ― cu care profesorţi de istorie tratează regii şi evenimentele, citase, cu mimică şi gest parodiant, finalul unei explicaţii la istorie a profesorului Oanţă: minuscul purtător al unui pîntec bombat ca o umbrelă-n vijelie, al unei chelii monticulare, şi-al unei miopii care dădea ceva porcin ochilor şi vorbei grohăite pe moldoveneşte.

― ...Şî i-o tras un răzdbel... sî crăpi Puompaduroaia!

"Puompaduroaia" era doamna de Pompadour.

― Vezi, mamă dragă, adăugase imediat Olguţa, cu glasul Olguţei, faci şi tu vernisajul feţelor de masă, nu numai biata Olguţa!

― Eu?! se mirase doamna Deleanu, care nu observase dezastrul, fiindcă ochii ei se bucurau de rîsul lui Dănuţ.

― Nu tu! Puompaduroaia! reluase Olguţa.

De data aceasta, doamna Deleanu recunoscuse existenţa şi paternitatea petelor şi făcuse altă cafea: cea dintîi se vărsase pe masă.

Cafeaua o luaseră în pridvor. Acolo nu mai erau feţe de masă, dar erau cîni.

Basetul Patapum ― pe care lectorul l-a văzut debutînd pe vremea lui Potemkin şi Kami-Mura ― făcu sluj; înghiţi muşte reale şi imaginare, căci Patapum era

"simulant".

Alt profesor defilase ― dus de nas de vorba "simulant" ― pe subt ochii celor care-şi luase cafeaua în pridvor: profesorul de germană al fetelor, doctorul Freulich, în acelaşi timp şi doctor curant al pensionatului, şi profesor de germană, şi profesor de igienă.

Doctorul Freulich avea "muscă" ― acel derivat de barbişon, păstrat sub buza de jos, analog cu ciotul cînilor berci ― exorbitantă unghie la degetul cel mic, folosită ca scobitoare pentru dinţii ― rari şi galbeni ― şi pentru urechile clăpăuge, capitonate cu păr, şi ca semn paradoxal de exclamare pentru preceptele igienei, pe care...

― ...Popor german ştie bine respectat... Du grosser Elefant, warum lachst du?54

"Grosser Elefant" era Ştefănescu Cecilia, poreclită de Olguţa "Milimetrul clasei", fiind neînchipuit de mică pentru cursul superior.

"Milimetrul" avea accese de rîs, irezistibile ca strănutul şi sonore ca nechezatul, mai ales în ora de germană, cînd Olguţa îi şoptea de la spate:

― Milimetre, Freulich îţi face cu ochiul. Nu te lăsa! Fă-i şi tu.

"Milimetrul" era elevă foarte conştiincioasă şi foarte timorată. Odată, socotindu-se insuficient pregătită pentru teza de la Fizică ― învăţa pe de rost ―

intrase la infirmerie. Nedeprinsă cu presta potrivire a termometrului şi ignorînd că

emoţia îi ridicase temperatura la 38° ― autentice ― şi-o ridicase, frecînd 54 Voinice elefant, de ce rîzi? (Germ.)

termometrul subt plapumă, la 42°.

― Was?... Du grosser Elefant, du mort eşti! Hinaus55, simulant! Hinaus, Elefant!

Şi epilogul, în ora de germană.

― Elefant, spui tu mi cari est temperatur normal de la om?

"Milimetrul" îşi pierduse capul.

― Treizeci de grade, îi suflase Olguţa.

― Treizeci de grade.

― Bietul "Milimetru", încheiase Olguţa, a murit în ziua aceea căci şi-a schimbat porecla în "Termometru". Probabil că se va destina medicinei. Ştiţi, sînt porecle care obligă.

Şi "Termometru" e tot aşa de ambiţios ca şi "Milimetru", mai ales că e singurul termometru din lume care e tratat cu vocative. "Termometre dragă, poţi să-mi sufli?" "Termometroiule, nu mă plictisi!" "Taică Termometre, la ce pagină moare Ludovic al XV-lea!" "Spune, Termometre puiule!" "Frate Termometre, cîte rînduri are lecţia pe mîne?" "Termometraşule, lasă-mă să copii rezolvarea ecuaţiei"...

Încetul cu încetul, pridvorul se umpluse de eleve de la "Humpel" şi de profesori şi profesoare. Unii, cunoscuţi mai demult, din scrisorile Olguţei, alţii inediţi Profesorul de geografie, care ― spunea Olguţa ― n-avea nevoie la explicaţie de globul pămîntese, fiindcă-l purta cu el: un pîntec predestinat la aşa ceva.

Ecuatorul era reprezentat prin lanţul de ceasornic; Polul Nord, prin chelia capului.

― Nici cînd se-ntorcea cu spatele la tablă, spunea Olguţa, elevele nu pierdeau din vedere harta continentelor, fiindcă şi dinapoiul "lu domnu Jelea" era afectat geografiei, prin rotunjime, continentele cîrpiturilor şi arhipelagul petelor. În timpul verii, însă, "globul pămîntesc" nu se ridica de pe scaun. Elevele nu pierdeau nimic.

Batista "lu domnu Jelea" tot geografică era, batista propriu-zisă reprezentînd mările, restul, uscatul. La finele săptămînei, mările dispăreau, înghiţite de uscat.

Şi profesoara de gimnastică, Lucia locotenent Enache.

"Un, doi! Un doi! Un, doi! Pieptul, Ştefănescu! Un, doi! Un, doi! Gambele, Maican!... Drepţi! Deleanu, nu se mişcă-n front!"

"Musca!"

"În front nu-i muscă, Deleanu!"