Găina, darnică, după ce face, părăseşte ovalul, rozul şi marele mărgăritarcomestibil ― sau îl uită.

În nici un caz nu şi l-ar putea atîrna de gît: iar cucoşul nu poartă inele sau acla cravată.

Gînsacul

Se repede cu aripile vîlvoi, avînd fluturarea precipitată, alarmată şi serviabilă

a şervetului de subt braţul unui chelner dintr-un restaurant de gară, unde trenul seopreşte cinci minute.

Curcanul

Se umflă şi se dezumflă fără de nici un rost, aşa cum aprind şi sting pompoasa lumină electrică din salonul gol copiii care n-au altă distracţie.

Plopul

Îţi vine să prinzi cu degetul vîrful acestui minutar oprit şi, învîrtindu-l încirconferinţă, să-l aduci la loc şi să aştepţi bătaia imensului orologiu .

Rîndunelele

S-au molipsit stînd mereu pe sumele de telegraf şi au devenit urgente şiincoherente.

Piersicul înflorit

Îl vezi şi-nchizi ochii fiindcă ai avut, cu o bătaie de inimă, icoana întîiisărutări: buzele roşii care-au zîmbit, obrajii copilăreşti care s-au înroşit.

E trist un piersic înflorit, fiindcă alături de el, oricît ai fi de tînăr, eşti bătrîn.

Cocostîrcul

Cel de pe casa lui moş Gheorghe. El a adus în pliscul lung şi delicat copilărianoastră.

De-atunci cocostîrcii nu mai aduc nimic. Pe morminte, cocostîrcii nu-şi faccuib. În schimb, mănîncă broaşte. Ştiinţa explică precis că mediul în care-şi caută

hrana e cauza dimensiunilor pliscului.

Seceriş

Tabloul e blond: grîul; albastru: cerul. Vezi ţăranul, vezi coasa, vezi femeia cumerinde şi copilul desculţ şi bălan de lîngă ele.

Un car cu boi...

Vezi toate noţiunile verii. Simţi vara.

Un singur lucru nu vezi: bagheta cu care profesorul de germană îţi specifică

pe nemţeşte toate cele reprezentate pe tabloul mural al "verii".

Şi nu simţi duritatea băncii de pe care priveşti didacticul Sommer, nici mirosul de cerneală şi de clasă în ora treia.

Seceriş! Lungă recreaţie!

Şi nici un clopoţel nu te vesteşte că s-aisprăvit.

Şi ― fericire ― tabloul înjură româneşte.

Robinson Crusoe

Să fii în sufletul tău ca într-o insulă fără nume, neînsemnată pe nici o hartă,înconjurată de mări benigne în tovărăşia unui papagal, a unei căpriţe şi a unorpisici...

Şi să fii ca o carte cetită de un copil care mănîncă piersici.

Robinson Crusoe! Numele fericirii...

Ce trist e numele morţilor!

Munţi

Apele cuprind pămînturile. Viaţa pămîntului e o lentă înecare sigură.

Munţi deznădăjduit de înalţi! Muget de vită care se îneacă!

Aceste notaţii disparate, unele graţioase, altele glumeţe, altele triste, îi micşorau sufletul, dîndu-i dimensiunile trupeşti şi sufleteşti ale copilăriei. Scria cum un copil îşi clădeşte căsuţe pe covor din cărţi de joc, serios cum numai un copil poate fi. Simţea în el intimitatea unui spaţiu restrîns. Se bucura scriind, cum se bucura un copil, la "lanterna magică". În aceeaşi clipă era în sufletul lui bucuria bunicului care distrează şi fericirea nepoţelului distrat.

Schimbase titlul ― din Vitrina jucăriilor în Alunele veveriţei ― nu fiindcă

dorea să publice cuprinsul caietului, ci fiindcă vroia să definească pentru el mai bine, natura bucuriei simţite. Scria uşor, fără nici un efort. Foile caietului se umpleau. Nu recitea. Scria mereu, zilnic, şi dimineaţa, şi după-amiaza. Scria mereu? Fireşte, nu tot timpul. Dar preocuparea alegră a minţii care căuta, descoperea, născocea, era mai preţioasă decît scrisul în sine.

Miniaturală hărnicie. Veşnic zvon de rîu de munte.

Încetul cu încetul, începură să-l bucure culorile şi să călătorească în ele.

Verdele, roşul, galbenul, albastrul nu mai erau pentru el simple suprafeţe colorate, ci profunzimi în care sufletul se afunda, rătăcind ca prin nişte palate pline de neprevăzut...

Tot fugind de sufletul său ajunsese în copilărie. Triumfase, văzîndu-şi copilăria clară ca o grădină după ploaie, ca şi cum abia atunci ar fi părăsit-o. Nu pierduse nimic. Tot se păstrase. Miraculoasa "turbincă a lui Ivan", aruncase la suprafaţă

micul şi fragedul continent scufundat. Începu să trăiască în copilărie, aşa de intens, încît, uneori, faţă de Olguţa avea gesturile şi sfiala obedientă a lui Kami-Mura de odinioară, deşi raporturile dintre ei erau altele.

Continua să-şi scrie zilnic notaţiile, ca şi înainte. Nu scria nimic "despre copilăria lui": aluzii scurte uneori, indescifrabile pentru un străin. Dar permanenţa din el a copilăriei, cu toate amintirile ei, dădea o rară prospeţime unora din notaţii.

În unele din ele, exprima viziunea specială a ochiului de copil, pe care copilul nu ştie s-o transmită altora; în altele, exprima fantezia originală a minţii de copil, pentru care lumea e mereu nouă, ca jucăriile abia căpătate. Şi-n toate, fără

deosebire, era bucuria unică a copilului în faţa lumii, bruma de zîmbire pe care lumea o îmbracă numai pentru ochiul copilului. Totul , se mişca într-o atmosferă

cu presiune mai mică decît a atmosferei în care se mişcă omul matur. Din această

cauză, sufletul avea altă elasticitate, alt ritm: gîndurile nu mergeau, săreau. Această

elasticitate, acest cvasi zbor al tuturor mişcărilor sufleteşti şi trupeşti, datorite unei presiuni mai mici, e bucuria specifică a copilăriei, îngerească prin aceasta. Sufletul lui trăia în ea, atingînd acel desăvîrşit echilibru cu sine însuşi care poate fi numit fericire.