― Olguţa, ce cînţi?... Da! Asta-i dovada telepatiei! Închipuieşte-ţi că şi eu fredonam acelaşi lied.
O clipă, cîntecul încetă. Se auzi numai grabnicul foşnet al duşului. Olguţa rîdea mut, cu mănuşa aspră în mînă, cu picioarele în apă, cu tot trupul îmblănit de săpun.
Apoi din nou liedul răsună.
42 Şi roză, şi crin, şi columbă, şi soare (germ.).
Cu mănunchiul de garoafe în braţe, Dănuţ se aşeză pe marginea patului ascultînd.
...Uneori, la Medeleni, cînd erau singuri ei trei ― Olguţa, Dănuţ şi Monica ―
Olguţa cînta liedurile lui Heine cu muzică de Schumann, acompaniindu-se la pian.
Glasul Olguţei era mic, dar pur, neted, fără stridenţe, fără asprimi, natural ca rîsul, şi inteligent. Într-o noapte, pe cînd Olguţa cînta Die Rose, die Lilie, die Taube, die Sonne... Dănuţ urmărise cîntecul ca şi cum ar fi fost al său. Şi o dată cu finalul ―
Sie selber, aller Liebe Wonne, ist Rose, und Lilie, und Taube, und Sonne43, ― ochii lui se ridicaseră spre Monica. Monica-l aştepta mai demult, cu ochii îndreptaţi spre el. Se roşiseră amîndoi, întorcînd capetele... În noaptea aceea de sfîrşit de vacanţă, Dănuţ scrisese:
"II était un petit pommier
Grave comme une mignonne Infante..."
"Monica!"
"Adina!"
Chipul luminos al "surorii merilor înfloriţi" se întrista blînd, şi brumele trecutului îi învăluiră cu treptata lor înserare.
Doi ochi verzi îl priveau... Dănuţ respiră adînc jarul pipărat al garoafelor.
Nu. Monica era sora lui, sora tuturor amintirilor copilăriei lui.
Aşeză gînditor garoafele, urmărit de glasul Olguţei. Trecu în birou, urmărit de parfumul garoafelor şi de glasul Olguţei.
"Dragostea mea e naivă ca fluierul unui păstor copil. De aceea zilnic îţi voispune că-mi eşti dragă, cu toată suflarea iubirii mele mereu înnoite, veşnicaceeaşi.
Ochii tăi mă urmăresc pretutindeni. În ei e tot sufletul meu, toată tinereţeamea; în adîncul lor verde, cu parfum şi răcoare de mintă, se adună zîmbetele meleşi zburdă ca nişte miei pe întăia luncă a dragostii mele.
Să nu mi-i iei, Adina. Să fie mereu ai mei. Să-mi fie luncă blîndă şi pătimaşă
dezmierdare a goliciunii mele.
Astăzi e casa plină de garoafe. E sărbătoarea roşie a sărutărilor nopţii. Aş
vrea să fiu o garoafă în mînile tale copilăreşti şi sălbatice,Dănuţ.
Diseară am să vin mai tîrziu..."
Îşi trecu mîna peste frunte, peste faţă. Un geamăt abia desluşit... De ce se temea? De ce spaime stranii îi îngreuiau sufletul ca şi cum, teluric, munţi crunţi s-ar fi înălţat acolo unde, limpezi, pluteau zările, munţi cu vastă suflare îngheţată?
Pe coperta unui caiet de notiţe, scrise repede, oblic, oprindu-se uneori cu faţa aplecată şi oarbă ca deasupra destinului:
Seigneur, oh! Seigneur!
43 Ea singură-i toată-a iubirii licoare, / E roză, şi crin, şi columbă, şi soare (germ.).
Sur mes tempes brûlantes
Poses la douce fraîcheur
Des menthes reposantes.
Dis, mon pauvre coeur,
Quel est ce seigneur?
Car voici taplainte.
Voici ta douleur...
Ou est la douceur?
Ou est ton seigneur?
Oh! printemps navrant
Sans joie, ni fraîcheur!
Mon amour, mille ans
