Dar băieţii de ţăran, strînşi la poartă, atîta aşteptau. Un "ura" electoral ca intensitate, dar sopran, acoperi glasul femeilor, dînd ogrăzii un elan festiv.

Doamna Deleanu îşi acoperi urechile. Harmalaia se dezlănţuise.

Abia în pridvor, Dănuţ, care zărind-o pe Rodica se prefăcuse că n-o vede, îi fu prezentat.

Puiu ― singurul cu pantaloni scurţi dintre băieţi ― simţi, împotriva lor, ostilitatea celor din "cursul inferior", cînd, într-un cerc de fete, în care erau singurii băieţi, sînt detronaţi prin venirea unora din "cursul superior". Îi examina pe furiş, cu rea voinţă, bucurîndu-se că-s nespălaţi, prăfuiţi, cu hainele mototolite, şi desfătîndu-se mai ales de gafa lui Mircea, care, emoţionat, ridicase pe scări în pridvor bicicleta încredinţată de Olguţa şi o privea nedumerit, cu aerul cuiva care ţinîndu-şi în mînă ochelarii i-ar simţi deodată îngreuindu-se şi i-ar vedea crescuţi

gigantic şi deveniţi, miraculos, bicicletă.

Baba pornise după cafea; doamna Deleanu, urmată de Profira, după dulceţi; Anica, după apă de la beci, Gheorghiţă, ajutat de oamenii de la grajd, descărca din căruţe cuferele şi geamandanele.

Olguţa-i propunea lui Dănuţ o imediată partidă de tenis.

― Olguţa, uite-n ce hal sînt! Mă duc să mă spăl, să mă schimb... Mă ierţi domnişoară!

Rodica zîmbi, producîndu-şi dinţii.

Dulceţile sosiră. Apa, ba.

― Unde-i Anica?

― Anicaaaa...

― Olguţa!

― Mulţumesc, nu iau, refuză Mircea dulceţile, încurcat de bicicletă.

― Pune-o-n buzunar, Mircea! îl învăţă Olguţa, arătînd spre bicicletă.

Puiu bufni.

― Ce-i, Cuţulachi? Dai din coadă! Ia-ţi bicicleta şi ad-o pe Anica în echilibru pe cap!

Numai Monica şedea la o parte, pe întîia treaptă a scării. Pridvorul de verdeaţă

era plin de zorele. Sufletul Monicăi era la fel. Deşi Dănuţ era cu spatele la ea şi faţa spre Rodica.

Odăile Potemkin-Kami-Mura, de războinică amintire, erau ocupate numai de fete. Copilăria le părăsise demult, urcîndu-se în pod cu săbiile de tinichea, cu uniforma amiralului rus şi a celui japonez, cu puşca Eureka, reţelele de mingi colorate, colecţia de vapoare, dormitorul de păpuşi, luptele diurne şi nocturnele conferinţe de pace scrise cu linguri de şerbet sau de beltea jos pe covor, la masa albă a lunii.

În fosta odaie Potemkin, stăpînea Leila, pisica Monicăi, şi tăcerea, tăcerea Monicăi. Sulfina se usca pe şifonieră, iar pe subt storul lăsat soarele-şi prefira sulfina pe covor. Paşii Leilei nu turburau nimic ― ca fumul. O candelă, subt o icoană, cocea în fiecare noapte un frag aerian pentru mînuţa grasă şi buzele plinuţe ale copilului Isus, copil în braţele Mariei.

Biroaşul de lemn de trandafir al doamnei Deleanu, delicat şi feminin ca un

"clavecin", pe care-o roză albă, desfoindu-se, cînta o sonatină...

Vara, o dată cu începutul vacanţei, Verlaine, Heine şi alţii veneau la Medeleni.

Melodioase nume închise-n foi sonore , ca ferestrele dinspre livezi.

În odaia Monicăi nu era ordinea stereotipă a odăilor atent şi minuţios gospodărite ― cărţile de pe poliţa-colţar de deasupra divanului aveau aplecarea capetelor care visează la o fereastră, privind marea ― ci prelungirea armoniei pe care unele trupuri şi unele suflete, avînd-o, o răsfrîng firesc asupra decorurilor familiare.

În odaia Monicăi tăcerea părea că ceteşte versuri. Odinioară, uşa despărţitoare dintre odăile Potemkin-Kami-Mura era închisă de doamna Deleanu. Acuma, de Monica. Bineînţeles, tot Olguţa o deschidea. Căci Dănuţ, oropsitul Kami-Mura, era tot în odaia lui, în odaia Monicăi, iar sufletul Monicăi, ca să-l primească pe Dănuţ, nu deschidea nici o uşă.

În odaia Olguţei tăcerea era ca un vas spart, înlocuit mereu cu unul teafăr, spart

din nou.

Două paturi ― al Olguţei şi al Rodicăi ― ca două albii de rîu, adăposteau rîs, mai mult decît somn.

Ordinea o făcea Sevastiţa; dezordinea, Olguţa şi Rodica. Luptă inegală, după

cum se vede.

Ca şi biroul domnului Deleanu în epocile de lucru, odaia Olguţei fusese iertată

de controlul doamnei Deleanu. Ciorapii, însufleţiţi parcă de electricităţi de acelaşi sens, refuzau să convieţuiască împărecheaţi: unul spînzura, de pildă, pe şifonieră, aerian, altul, terestru, dormea sub pat, dimpreună cu ghetele, pantofii, papucii şi uneori chiar cu pălăriile, insolite apariţii acolo, ca berzele în catacombe.

Uşa dinspre odaia Monicăi, transformată în panoplie, era împodobită cu florete, spade, măşti de scrimă, mănuşi şi pieptare capitonate. Şi de aceste arme, totuşi, se agăţau ciorapii, mănuşile, batistele, pălăriile, ca iubitele de pieptul luptătorilor care pleacă la război.

Rachetele şi mingile de tenis aveau locuinţa pe şifonieră, dar călătoreau des, aşa că le vedeai pretutindeni mereu; pe şifonieră rareori, ca pe bărbaţii uşărnici.

În şifonieră atîrnau multe cuiere goale, nu din pricina penuriei de rochii, ci pentru că rochiile preferau să stea turceşte de-a valma, exact subt cuiere. De asta rochiile de gală erau păstrate în şifoniera Monicăi. Rodica îşi păstra rochiile în cufărul în care i le aranjase mama ei, la plecare. Era mai prudent şi, totodată, astfel justifica prezenţa cufărului în odaie. Căci Rodica păstra în cufăr, în afară de rochii, şi oarecare cărţi cu poze, despre a căror existenţă Olguţa nu ştia nimic.

Dezordinea din odaia Olguţei nu dovedeşte că Olguţei îi plăcea să trăiască în dezordine ― aşa cura pretindea doamna Deleanu ― ci arăta numai că Olguţa trăia puţin în odaie. Cînd dormi, locuieşti în pat şi în tine, nu în odaie.

Adevărul însă e că Olguţa tot în dezordine trăia, dar nu în meschina dezordine a unei odăi, ci pe-afară, în vasta şi triumfătoarea dezordine a livezii, a pădurilor şi a cîmpurilor.

Şi la Medeleni Dănuţ avea apartamentul său. Doamna Deleanu nu se lăsase mai prejos decît Herr Direktor. În cealaltă aripă a casei, nelocuită de la moartea lui conu Costake Dumşa şi a Fiţei Elencu, doamna Deleanu aranjase patru odăi pentru tînărul bărbat. Pe cît erau de modern mobilate cele din Pitar-Moşu, pe-atît erau de patriarhal mobilate cele de la Medeleni. Pietatea pentru amintirea părintelui ei mort, făcuse pe doamna Deleanu să nu schimbe nimic din rînduiala ani de-a rîndul respectată cînd era copil: nici hruba icoanelor ― bună pentru lavoar ― din odaia de culcare; nici oglinzile veneţiene şi candelabrele la fel, din salonul prea pompos şi prea sever; nici grava armonie a odăii de lucru, cu gigantă bibliotecă de lemn negru, birou de lemn negru, pe care, solemne ca pentru un jurămînt la miez de noapte, două sfeşnice de bronz masiv, cu patru braţe, înălţau cîte patru lumînări; nici părechea de harapi, din dreapta şi din stînga uşii antreului, buzaţi de rîs, purtînd în mîni de şocolată fără lapte cîte un vas aurit, plin şi acum de cărţile de vizită îngălbenite ale unor vremi de mult apuse...

Un cerdăcuţ lateral ― în care conu Costake îşi lua cafeaua ― dacă dădeai la o parte viţa de poamă coarnă care îl acoperea, se deschidea pe sat, pe lanuri şi pe dealurile şerpuitoare în albastrul orizont moldovenesc, avînd afunda perspectivă în care fumul de ţigară sau ciubuc se dezpleteşte lung, alintîndu-se opalin pe dealurile

albastre, cum îi şade bine fumului de ţigară sau ciubuc cînd nu-i aruncat de pe divanul moale, spre plafon...

De la Fiţa Elencu nimic nu se păstrase decît doar clopoţelul de argint cu care îşi chema servitorii; îl păstrase doamna Deleanu şi-l trecuse lui Dănuţ, dimpreună cu toate celelalte, nu fiindcă era melodică vibraţia preţioasei guşe de argint lucrat, ci fiindcă nu era sonerie în casă.

În apartamentul lui Dănuţ, Monica pusese florile; doamna Deleanu, saşeuri de livănţică în şifonieră; şi Olguţa, o pancartă:

"Aspru interzis metaforele în vorbă şi în scris. Lăsaţi pe seama broaştelor pe:

«caun» şi «ca o» precum şi pe: «întocmai ca, întocmai cum»!"

Iar în odaia lui Mircea, alături de ietacul lui Dănuţ, după dejun apăruseră două

benzi de hîrtie, prinse vertical cu ţintişoare, din plafon pînă-n podele.: Întâia, cu următorul cuprins:

"Olguţa sum

Olguţa sum