Într-o clipă îşi trase rochia, pe dos, încălţă papucii de tenis, fără ciorapi, omiţînd să-şi lege şireturile, uită să-şi scoată prosopul răsucit în turban pe cap ― şi răsări dezmăţată în faţa lui Puiu.

― Descălecă.

― De ce?

― Imediat.

Puiu descălecă.

Olguţa-i încălecă bicicleta şi, subt ochii uluiţi ai lui Puiu, porni săgeată, turc la cap, derbedeu la picioare, urmată de salturile ogarilor albi.

Rodica se îmbrăca amănunţit. Printr-o crăpătură a rogojinei, Puiu o urmări trăgîndu-şi ciorapii, punîndu-şi cămeşa...

Pentru întîia oară Rodica văzu ce lipsea cabinei de baie: oglinda. Ştia totuşi, din oglinzile retrospective, că îmbrăcatul în grabă şi pieptănatul la fel, n-o dezavantajau. Dimpotrivă: obrajii sînt mai roşii, de emoţie, părul ciufulit pare creţ...

Şi simţi de asemeni lipsa unei alte oglinzi la Medeleni: un băiat mai mare decît Puiu. De asta poate regreta oglinda în care ar fi putut aranja cu băgare de seamă

ceea ce, în lipsa ei, lăsa la voia întîmplării, cu optimism de altfel.

― Puiule... ce faci?

Îl prinsese, fiindcă de la o vreme Puiu închisese ochii ca să mai păstreze imagina Rodicăi dezbrăcată.

― Să nu mă spui, te rog!

― A! Te temi de Olguţa!

Îi zîmbea. Puiu, cu obrajii roşi, îi zîmbi.

― Nu te spun, dar să nu te mai prind!

Îl bătu peste obraz şi o luară la goană.

Descălecarea din căruţă avu loc acolo unde doamna Deleanu întîlni norul de colb. Cînd o văzu pe mama în braţele lui, mai mică decît el, gîfîind, cu părul sur ―

i se strînse inima.

Acelaşi blînd parfum de şifonieră deschisă ― cu bomboane acre, şocolăţi, livănţică şi flacoane de parfum ― răspîndea doamna Deleanu, dar lacrimile îi curgeau pe subt ochelari: în grabă, ridicîndu-se pripit de la pian, uitase să şi-i scoată. I-i scoase Dănuţ, zîmbindu-i.

― Dă-mi-i mie, mamă. Nu vreau să te văd cu ochelari.

Avea ghetele prăfuite doamna Deleanu, şi-şi uitase batista. I-o dădu Dănuţ.

Monica nu îndrăznise. Ea venea în urmă, ţinînd dîrlogii, cu Mircea alături. În urma lor, cele două căruţe veneau la pas, scîrţietoare. Gheorghiţă, după ce sărutase mîna

doamnei Deleanu, o luase la goană spre poartă unde văzuse pe statuara mama Maria. Olguţa trecu pe lîngă el săgeată: o recunoscu prea tîrziu .Chiui după ea ca un desperat: "Săru... mînaaa..." ― şi dădu din cap: "Amarnică-i duduia Olguţa!"

― S-salve, mă!

Se pupară, se priviră. Bufniră de rîs.

― Bine, Olguţa!

― Bine, Metaforel!

Doamna Deleanu interveni, severă:

― Olguţa, cum eşti îmbrăcată?! Avem musafiri... Mircea... Băiat mare...

Olguţa ripostă pe-acelaşi ton:

― Bine, Metaforel, în aşa hal vii?! Avem musafiri... Rodica... O bomboană...

Alaiul se întregi.

― Bună ziua, Mircea. Să nu-mi spui "duduie". Îţi promit solemn, la porţile cetăţii, că dacă-mi spui, îţi spun şi eu "duduie" toată vacanţa. Ţine-mi bicicleta.

― Da papa unde-i? întrebă Dănuţ.

― N-a găsit o bicicletă disponibilă: altfel zbura la tine!

― Olguţa! Tata e la Iaşi, îl lămuri doamna Deleanu, cu braţul după gîtul lui.

Olguţa!!

― Ce-i, mamă? întrebă Olguţa care o luase înainte, cu şireturile prin colb şi Mircea alături.

― Ai îmbrăcat rochia pe dos!

― Ai-ai-ai! Mircea, nu te uita că te faci stană de piatră!

― Olguţa!

― Ce să fac, mamă dragă, s-o scot? Eu fac cum vrei mata...

― O vezi, Dănuţ! Uite ― aşa-i toată ziua! Peri albi... Se gîndi că-i are şi dezmierdă fruntea lui Dănuţ. Ce mare ai crescut!... Bietul Dănuţ! Te-a zdruncinat căruţa.

La poartă îi întîmpină grosul oastei, cu baba în frunte, generalisim.

― Ia sî ti văd... Sărut mîna, stăpîni. Sî ni trăiascî, coniţî! Tăiem un curcan: auzi măi Vasili!

Olguţa şopti, cu ochi teribili, grupului de slujnice:

― Strigaţi "ura"!

Şi bufni de rîs.

― Ura! îngînară ele, înghiţindu-l pe: "Săru mîna".