― ...Cu papa.
Izbucniră în rîsete.
― Unde-i papa?
― La baia de aburi. Mai întrebi?
― Bine, Olguţa, şi să nu-mi scrii? Să te fi aşteptat la gară.
― Cu pîne şi sare!
― Zău, Olguţa!... Ei, da tu n-ai luat nimic! Gheorghiţă, iute ceaiul. Ce iei, Olguţa? Ceai? Şocolată? Cafea cu lapte?
― Ş-un ceai, ş-o cafea! se răsti Olguţa cu accent ţigănesc.
Alte hohote de rîs. Aşa răspundea Huduba, ţigan lăutar de la Medeleni, clipind alb într-o faţă neagră, cînd era întrebat alternativ: "Ce vrei, Huduba? Un rachiu? o ţuică?" "Ş-o ţuică, ş-un rachiu."
― Olguţa, am pentru tine nişte bunătăţi! O mie şi una de nopţi gastronomice.
― Stil simplu şi direct, Metaforel!
― Covrigi cu susan, proaspeţi; cornuri cu sare...
40 Nu te jena! (Fr.
41 Duc tot ce am cu mine (lat.).
― Bun...
― Frişte.
― Cuax?
― Ceva fain! Cuax, cuax, brekekecs! Ţi-aduci aminte? Săracul Andersen!
― Lasă lirismul! înclin spre covrigi, fără lichide, ştii, am luat ceaiul la Ploieşti, zîmbi Olguţa amintindu-şi de copioasa cafea cu lapte de la cucoana Catinca.
― Gheorghiţă, o sută de mii de covrigi. Zboară!
― Benjaminule, hai să-ţi văd apartamentul. Pînă acuma numai odaia de baie n-a rămas repetentă.
― Să nu-mi critici garsoniera!
― Că te omoară mama!
― Ce face mama? zîmbi Dănuţ.
― Te-aşteaptă... cum aşteaptă livezile ― de zarzări şi de meri, bineînţeles ―
toastul înspumat al primăverii, în stilul tău.
― Olguţa!
― Ce-i? nu-ţi recunoşti stilul?
― Te mai sărut o dată!
― Pupă-mă, Metaforel! Pe fiecare obraz am cîte-o procură: a mamei, a... Adică
numai mama mi-a dat!
Dănuţ nu mai avea astîmpăr. Prezenţa Olguţei răspîndea voioşii de argint ca trecerea unei sănii. Odăile erau pline de glume, de soare.
Olguţa încercase rachetele şi mingile. Un drive vîjîise peste balustrada terasei
― proclamată filet ― alungind definitiv pe Contesa fără nume mînă-n mînă cu Nae. Cîntaseră şi floretele mînuite de doi adolescenţi în pijama: pletele brune erau mai antrenate decît Metaforel.
Abia venit cu covrigii de la simigerie, Gheorghiţă fusese trimis la "Nestor"
după cataifuri. Aşa că Dănuţ singur pregătise baia Olguţei, scoţînd prosoape din dulapul gospodărit de mînile ,,medelenizate", cum le spunea Olguţa, ale lui Gheorghiţă. Tot Dănuţ, însoţit de Olguţa, scotocise prin odaia de baie de jos, căutînd o periuţă de dinţi nouă prin rezervele lui Herr Direktor al cărui sforăit însoţea cu arcuşuri de contrabas rîsetele înnăbuşite cu prosopul ale nepoţilor săi.
Acum, Dănuţ urca scara fredonînd un lied. Cumpărase de la o ţigancă un mănunchiu de garoafe ― numai roşii. Garoafele roşii erau florile Olguţei, încă de pe vremea lui moş Gheorghe. Şi Dănuţ vroia ca în toate odăile să lucească roşul lor ca un pavilion înălţat în cinstea Olguţei.
Se opri în ietac. Auzea ploiţa impetuoasă a duşului şi frînturile unui cîntec tineresc ― Die Rose, die Lilie, die Taube, die Sonne42..."
Tineresc liedul, tineresc glasul, şi primăvăratec murmurul apei.
― Olguţa.
