Abia atunci se oprise Puiu asupra expresiei "ca o cireaşă", nebăgată în seamă

pînă atunci. Buftachi era ca o cireaşă într-un pahar cu apă: răspîndea o veselie rumenă, cărnoasă.

La dejunul acela, cît şi după dejun, Puiu privise pe furiş ceea ce pînă atunci nu privise decît la Sevastiţa ― ţărăncuţa care-o slujea pe Olguţa ― sînii. Cînd Rodica se apleca mai tare, prin decolteul bluzei de vară vedea îmbinarea arcurilor albe:

caldă gropiţă. Şi se roşea. Puiu nu scosese nici un cuvînt la dejun. După dejun, în pridvor, Rodica îl ciupise de gît ― ca la Iaşi. Puiu se scuturase ostil şi plecase.

Dacă Olguţa şi Monica n-ar fi fost acolo, ar fi rămas.

Goală, Rodica nu mai era "grasă". Era cum trebuie să fie o femeie foarte tînără: plină, îmbelşugat voinică, dar avîntată.

Cînd era cu Olguţa şi Monica, şi cînd îşi amintea înadins de trupul Rodicăi ―

ca s-o dispreţuiască mai tare ― îşi spunea că-i pîntecoasă. Ţinea minte linia mijlocului rotund şi neted, curba galeşă a pîntecelui pornind dintr-o cută şi arcuirea şoldurilor, perfectă ca a unui dîmb nins.

Dar cînd o privea pe Rodica, din caişi, sau cînd, seara, îşi aducea aminte de ea se bucura că Rodica are şolduri şi pîntece, şi parcă i se umpleau palmele de un val, care le rotunjea în cupe. O visa des şi o ura des. Îl trata ca pe un copil. Într-o zi îi vîrîse mîna rece, pe după gît, înfrigurîndu-i spinarea. Puiu se smuncise, răstindu-se:

― Dacă ţi-oi face la fel?

― Fă-mi!

Puiu se roşise şi plecase.

Rodica îşi mînca unghiile. Din pricina asta, Olguţa-i spunea că are degete buzate. Puiu era fericit că mai are un motiv de dispreţ pentru Rodica şi o dispreţuia cu expresia Olguţei.

Dar seara, în patul lui, şi degetele buzate îi făceau o plăcere trupească. Le simţea parcă alunecîndu-i, rotunde, elastice, pe spinare... Şi-o închipuia dormind pe Rodica...

Dar o iubea pe Olguţa.

Pe Olguţa îi plăcea să şi-o închipuie toamna, în odaia de la Iaşi a Monicăi. Ar fi vrut s-o ştie bolnavă, puţin, nu mult, s-o doară gîtul, de pildă. Să-i fie frig. Să fie ceva mai palidă, mai puţin energică. Înfrigurată, să aibă un şal pe umeri şi să stea zgribulită în fundul divanului. Leila să toarcă. În sobă să ardă focul. Olguţa să fie îmbrăcată în haine de toamnă, cu puţin miros de naftalină: rochie de culoare închisă, neagră mai ales, ghete înalte. O îmbrăcăminte de doliu.

El să stea la picioarele divanului sau la picioarele Olguţei. Afară, frig, burniţă.

Să fie şi el bolnav, ca Olguţa să se arate blîndă cu el. Să fie zi de şcoală: nici o sărbătoare nu-i mai sărbătoare decît o zi de şcoală petrecută acasă, cînd ştii că toţi colegii stau în bănci.

Olguţa să privească spre fereastră. El să mai puie lemne pe foc, să aducă

samovarul în odaie. Să vadă mormanele de jar sclipind în umbră şi să audă clocotul muzical al apei din samovar. Să servească ceaiul Olguţei. Să se facă seară.

― Noapte bună, Olguţa.

― Noapte bună, Puiule.

Şi să-i sărute mîna...

Cu cît o ura pe Rodica mai tare, cu-atît o iubea pe Olguţa mai mult.

Dar Olguţa îl umilea în faţa Rodicăi, şi asta nu-i plăcea ― altfel de cum nu-i plăcea să fie rea Olguţa cu el.

Pe Rodica o dispreţuia: şi nu ţi-e de loc îndemînă să fii umilit faţă de cineva pe care-l desconsideri. Ar fi vrut să facă un pact cu Olguţa: să-l umilească numai cînd or fi singuri, Olguţa şi cu el; iar în faţa Rodicăi să-l cruţe, nu fiindcă Olguţa n-ar fi

avut dreptul să-l trateze cum credea, dar faţă de Rodica!...

Mai bine-ar fi fost să plece odată Rodica asta! Îi plăcea s-o vadă din caişi făcînd baie, sau în halatul deschis, dar teama ca nu cumva s-o vadă din întîmplare şi pe Olguţa era aşa de chinuitoare, încît îi venea să doboare caişii cu ispita...

Şi toate caisele erau aşa de coapte, şi aromele atît de învăluitoare!...

Soarele ilumina rogojinile, înzeuîndu-le; s-auzea duşul, murmurau albinele...

Caisele erau calde în mîni şi moi, ca pieliţa pîntecelui cînd trupul stă la soare... Şi, muşcate, caisele aveau un sîmbure negru...

― Puiu...

― Cuţulachi!

Vru să azvîrle de sus sacul plin: să se sfarme toate caisele. Şovăi. Şovăirea îi deschise perspective negre; cunoştea reacţiunile Olguţei faţă de insubordonanţe: nu-i mai spunea nici Cuţulachi.

Se coborî şi porni în goană spre rogojini. Prinse sacul de capătul unei lungi prăjini despicată în vîrf. Sacul din capătul prăjinei aplecată ca o undiţă înlăuntrul rogojinelor, fu cules de Olguţa şi golit pe jos: ca puişorii aurii de subt aripa cloştei, caisele se rostogoliră.

Duşul încetă.

― Puiule!

Vorbise Rodica.

― ...Vrei o caisă?

― Dacă-mi dai...

― Prinde-o; da să nu te uiţi!

O prinse. Dincolo de rogojini, Rodica era goală; picăturile curgeau rotund pe trupul ei...

― Puiu, du-te şi vezi ce face mama.

Vorbise Olguţa.

Încălecă pe bicicletă şi porni.

Intră în casă. Doamna Deleanu cînta.

Caisa, pe care n-o muşcase, era caldă în mînă şi, dincolo de rogojini, Rodica era goală...

Trecu din odaie în odaie. Casa deşartă, storurile trase. Penumbră răcoroasă

pretutindeni. Uşa odăii Olguţei era întredeschisă.

Se opri: în genunchi, Sevastiţa ceruia podele. Îşi cruţa şi ghetele, şi ciorapii, şi fusta. Se tîra în genunchii goi, frecînd din greu.