― Ba! răspunse Olguţa c-un aer dezgustat.

― De ce?

― Fiindcă n-are nici un haz duşul fără mama;

*

Caişii îl cunoşteau bine pe Puiu şi-l răsfăţau, cum odinioară frumoasele castelane coapte în aşteptarea vitejilor războinici îşi răsfăţau pajii, purtătorii trenelor şi-ai micului pumnal, lăsîndu-i să se joace cu cerceii, cu inelele, cu zulufii şi uneori chiar şi cu sînii: preţioşi şi ei în brocarturi, dantele şi catifele.

În fiecare dimineaţă Puiu venea spre caişi, lăsînd racheta pe bancă şi fetele la baie. Îmbrăcămintea lui Puiu se compunea dintr-o cămeşă cu mînici scurte şi guler răsfrînt; o păreche de pantalonaşi de flanelă albă, foarte scurţi şi aproape colanţi, strînşi la mijloc cu o centură albă; şi espadrile de pînză cu talpă de sfoară, fără

ciorapi; capul descoperit. Aşa hotărîse Olguţa.

Puiu ştia că-l prinde bine costumul alcătuit de Olguţa. Îl arăta zvelt, fiindcă

centura strînsă făcea umerii mai largi, iar pantalonaşii scurţi descopereau picioarele imberbe, brune, cu muşchi lungi, îndemnîndu-le să fie mai sprintene, mai iuţi. Şi deşi aspira la pantaloni lungi ― din pricina prestigiului legat de lungimea pantalonilor ― era mîndru de cei scurţi din pricina picioarelor.

Puiu nu scutura caişii. Brutala scuturătură e bună pentru cireşii cu însutitele bătăi de inimioare roşii, pentru gloata zarzărelor bunduce şi elastice ca dancii după

trăsurile boiereşti, dar nu pentru caişii somnolenţi şi somptuoşi în arome. Se urca în ei şi culegea, dînd la o parte misterul crengilor, pudoarea crenguţelor şi frunzele care ascund povocator ca o rochiţă îmbrăcată pe piele, rotunde nudităţi de aur veneţian ― se suia, din creangă în creangă, tot mai înspre cer, în val de arome, 53 Frumos de tot! (Fr.)

pînă-n vîrfuri, unde caisele în soare au un obraz auriu şi celălalt pătat de roşu, ca obrajii fetelor tinere, cînd se deşteaptă dimineaţa, calde, somnoroase, despletite.

Culegătorii de perle cînd se afundă în mare sînt goi şi au, legată de gît, o punguliţă pentru lacrămioarele undelor verzi. Scufundător în soarele caişilor, Puiu avea legat pe piept un sac de pînză pentru aromatele mărgărintare leneşe ale frunzişurilor verzi.

Livada Medelenilor avea mulţi caişi: puteau să aurească iarba de subt bogatele lor crengi; să umple chiselele de dulceţi, borcanele de compoturi şi marmelade, şi să îndestuleze pofta tuturor copiilor din casă şi de la bucătărie. Aşa că Puiu alegea numai caisele între caise, cum alegeau trimişii de la Poarta otomanei împărăţii, pentru harem, numai frumoasele între frumoase.

Îi plăcea, în miros de caisă, de sevă şi de soare, să pipăie şi să cuprindă fructul catifelat ca botul mînzului, şi-atît de dulce bombat, de parcă o inimă, şi nu un sîmbure i-ar fi însufleţit carnea luminoasă. Dar să muşti dintr-o caisă neatinsă de nici o mînă, dintr-un fruct avînd culoarea soarelui privit prin frunze şi căldura încropită a văzduhului de vară!...

Puiu culegea caise, şi caişii îl învăţau gustul dezmierdărilor şi-al sărutărilor, îndrumîndu-l vicleni spre trupul surorii lor: femeia. Într-o zi i-o arătară.

Fetele făceau baie. Puiu colinda caişi, culegînd. Şi pe cînd desprindea caisele din vîrfuri, văzu trupul Rodicăi. O clipă, numai, printre frunze. Ca jumătate de caisă cu sîmburile-n ea...

De-atunci, Puiu o ura pe Rodica.

Dar se urca uneori în caişii cei mai înalţi, şi nici nu culegea, nici nu muşca.

Atunci, obrajii săi luau culoarea obrazului dinspre soare al caiselor din vîrfuri, şi inima lui Puiu scutura caise.

Sacul de pînză de la pieptul lui Puiu se îngreuia. Capul, la fel.

Nu se înălţase încă pe crengile înalte, şi aromele, din ierburi pînă-n crengi, îl îndemnau să se urce sus, pînă acolo de unde...

Teama şi dorinţa îl stăpîneau deopotrivă. Nu cuteza să privească decît dacă era sigur că Olguţa-i îmbrăcată. Dacă nenorocul ar fi făcut ca Puiu s-o vadă pe Olguţa goală, s-ar fi aruncat de sus, din vîrful de unde o privea pe Rodica.

Pe Olguţa o iubea.

Pe Rodica o ura.

Copilărise cu Olguţa. Ar fi avut de nenumărate ori putinţa să o vadă în cămeşă

de noapte, în halat de baie bătut de vînt, spălîndu-se: Olguţa niciodată nu încuia uşile. Întotdeauna ochii lui Puiu ştiau s-o privească pe Olguţa numai cînd era deplin îmbrăcată. Pe Monica la fel, dar Monica era sora lui mai mare, pe cînd Olguţa...

Expresiile "trup de fată", "trup de femeie", existau mai demult în mintea lui Puiu; expresia "trupul Olguţei", niciodată. Olguţa, era Olguţa: numele care-i da bătăi de inimă. Altceva nimic. O duşmănea pe Olguţa ― fiindcă-l ironiza, fiindcă-l brutaliza, fiindcă-l umilea ― de zeci de ori pe zi. Dar seara, asupra culcării, se ducea în odaia Olguţei şi-i spunea cu sfială, renegîndu-şi zecile de suflete rebele din timpul zilei:

― Noapte bună, Olguţa.

― Noapte bună, Puiule.

Şi pînă adormea, asculta glasul Olguţei, spunîndu-i: "Noapte bună, Puiule".

Asta se numea fericire. Daca Olguţa-i răspundea: "Bine, Cuţulachi, du-te la culcare", nu se omora, dar adormea tîrziu, cu perna udă şi obrajii la fel. Asta se numea desperare.

Desigur că din trei sute şaizeci şi cinci de nopţi, cîte are anul, nu toate erau fericite: dimpotrivă.

Dar nopţile desperate erau urmate, a doua zi, de fericirea de a o vedea pe Olguţa ― chiar dacă-i spunea Cuţulachi ― aşa că anii lui Puiu, în totalul lor negru şi alb, erau fericiţi.

De ce venise Rodica?...

De ce-o văzuse goală?...

O cunoştea mai demult pe Rodica şi n-o putea suferi fiindcă prezenţa ei însemna imediata lui expulzare.

― Nu te mai ţine de coada fetelor: eşti băiat, Cuţulachi!

Cînd Olguţa era singură, îl mai tolera, cînd era cu Rodica niciodată, ca şi cum Puiu n-ar fi devenit "băiat" decît atunci cînd erau mai multe fete împreună.

La Iaşi, Rodica se arăta prea familiară cu el. Îl bătea peste obraz, îl tutuia cu ifosul nesuferit al celor din cursul "superior". Şi era grasă pe deasupra. Aşa cel puţin i se părea lui, aprobînd întru totul porecla Buftachi, dată Rodicăi de Olguţa.

S-o fi iubit pe Rodica?... De unde! Nu, din pricină c-o iubea pe Olguţa. Poate că

dacă n-ar fi iubit-o pe Olguţa, ar fi iubit-o pe Monica. Dar pe Rodica! Să iubeşti pe un Buftachi ca Rodica!

Uneori, cînd era supărat pe ea, o făcea "gîscă" sau "vacă": natural, în mintea lui. Rodica era grasă ca o femeie, adică avea piept rotund ca guşa hulubilor, obraji plini, pulpe robuste, şi totodată era băieţoasă. Altfel decît Olguţa, se înţelege. Nu ştia să joace tenis, nici să călărească, nici să ţie floreta, nici să se încrunte, nici să

privească "teribil", nici să persifleze. Rîdea prosteşte, cum rîd toată ziua băieţii între ei, mînca mereu, îi plăcea să se zbînţuie, să ţipe, să gesticuleze...

În faţa ei, Puiu nu s-ar fi jenat să spuie: "Du-te dracului; ce te hlizeşti?

cărăbăneşte-te; ho! nu te holba la mine; porc de cine; marş!" vocabularul şcolar din recreaţie. Dacă nu scăpa astfel de vorbe faţă de Rodica, asta se datora numai prezenţei Olguţei sau Monicăi. Dar cu Rodica s-ar fi putut purta "golăneşte" fără

să-i pară rău.

La Iaşi o vedea numai în uniforma zilelor de şcoală.

Şi iată că Buftachi venise la Medeleni. Tot Buftachi, dar altfel Buftachi. Chiar în ziua sosirii Buftachi venise la dejun îmbrăcată într-o rochie subţire de foulard ca cireşele roşii; cu obrajii rumeni, părul castaniu închis, atîrnîndu-i pe spate în două

cozi grele şi lucioase; cu buza de sus uşor umbrită de un puf care făcea gura mai roşie; cu pantofi care făceau gleznele subţiri şi ciorapi de mătasă care dădeau picioarelor zvelteţă cambrată.